Pluralism religios în România interbelică

România de după 1918 era o altă Românie, mult diferită de cea fondată în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia.

Steliu Lambru, 01.03.2021, 09:24

România de după 1918 era o altă
Românie, mult diferită de cea fondată în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia.
După unirea cu teritorii din imperiile vecine rus și austro-ungar, Noul Regat român
devenea o țară mai diversă geopolitic și cultural, cu minorități mai multe și
cu noi ambiții și provocări. Minoritățile religioase beneficiau de drepturi
egale iar manifestările lor aveau legătură cu comportamentul majorității. De
fapt, majoritatea și minoritățile au funcționat întotdeauna împreună iar
separarea lor este ceva care ține de cercetarea științifică istorică.

Despre România Mare s-a scris foarte mult în ultimele
trei decenii, volumele de istorie politică și diplomatică fiind cele mai
numeroase. Cartea istoricului Roland Clark, profesor la Universitatea din
Liverpool, Sectarism and renewal in 1920s Romania. The Limits of Orthodoxy and
Nation-Building, se concentrează asupra schimbărilor pe care le-a produs
pluralismul religios și confesional în România de după primul război mondial. Schimbările
legislative și instituționale au făcut ca România să devină mai democratică și
spiritul civic să se dezvolte. Clark a identificat trei voci în pluralismul
confesional: cea ortodoxă, cea catolică și cea a cultelor neoprotestante care
spun trei povești ce trebuie privite într-una singură.

Toate trei povești sunt dependente una de cealaltă și sunt
amestecate. Nu se poate vorbi despre înființarea partriarhatului ortodox fără
să se vorbească despre catolici și despre neoprotestanți. Mișcarea
neoprotestantă a primit un impuls puternic de la schimbările care au început în
Biserica Ortodoxă, de la teologi ortodocși, chiar episcopi, și de la însuși
patriarhul care a orientat Biserica Ortodoxă către participarea laicilor.
Aceasta a dus la apariția altor mișcări precum Cuibul cu barză din București și
Oastea Domnului. Alte schimbări au fost calendarul de la care a pornit mișcarea
stilistă și implicarea Basarabiei în mișcarea inochentistă. Este de fapt o
singură poveste în care toată lumea este legată și nu se poate separa.

Anii ’20 au fost anii reconstrucției de după Marele
Război și elanul s-a manifestat și prin vocațiile religioase. Roland Clark
crede însă că în observarea noului spirit religios al epocii nu se poate face
abstracție de lărgirea drepturilor politice și de integrarea noilor provincii
în statul român.

Faptul că a
apărut România Mare contează enorm. Apariția României Mari a presupus
democrație și toți bărbații au primit dreptul de vot. A mai însemnat implicarea
oamenilor de rând în politica statului, și că unirea Transilvaniei, Bucovinei
și Banatului și a altor provincii s-a făcut într-o nouă Biserică. S-a fondat o
biserică națională cu rang de patriarhat. Cum se putea guverna Biserica din
Transilvania care avea foarte mulți laici implicați în conducerea Bisericii dar
și cea din Basarabia din cauza revoluției ruse? Li s-a dat și lor dreptul la
conducere. Când a venit în România, viitorul patriarh Miron Cristea a dorit să
așeze conducerea Bisericii în mâinile sale și ale Bucureștiului. Dar
mitropoliții Transilvaniei și al Basarabiei, foarte influenți, s-au opus. Era
un joc de putere în care trebuia să dovedească puterea și prezența propriei
Biserici.

Pluralismul confesional a însemnat și prezența unor
mișcări ecleziale și Biserici evanghelice din Occident, în afară de Biserica
Catolică, în România. Ele nu au fost bine primite de Biserica Ortodoxă
majoritară cu care erau în competiție. Însă cadrul legal care asigura dreptul
egal al practicării convingerilor religioase a contat enorm și prezența lor a
însemnat o influență reciprocă. Roland Clark: Biserica neoprotestantă crește repede după 1918 datorită
legăturii cu lumea din Vest, ceea ce a îngrijorat Biserica Ortodoxă. Tot ce a
vorbit public Biserica Ortodoxă în orice ziar și în orice carte era sub semnul
asediului din partea neoprotestanților. Dar ea considera că problema era din
interior, că ei înșiși nu erau suficient de creștini, că propria Biserică nu
avea destulă viață, că trebuia ca Biserica să fie schimbată pentru a se proteja
de neoprotestantism.

Impactul pe care l-a avut pluralismul confesional asupra
majorității ortodoxe a arătat că până și cele mai conservatoare structuri, cum
erau considferate cele ale Biserici Ortodoxe, se puteau reforma. Roland Clark.: Biserica Ortodoxă s-a schimbat,
la fel și creștinismul ortodox într-un mod radical în anii 20. Ideea de predică
în fiecare duminică, ideea că oamenii de rând trebuie să citească Biblia, să
aibă un comportament decent, să nu mai înjure, să meargă la biserică în fiecare
săptămână, toate acestea au devenit normale la începutul secolului 20 și după
primul război mondial. Din cauza sporului de educație, mult mai mulți oameni
știau să citească, religia a devenit mai interesantă. Au apărut mișcări de
reînnoire religioasă care au pornit de jos. Au avut sprijin de sus dar au
pornit de jos de la oameni precum Tudor Popescu, Dumitru Cornilescu cu
traducerile lu, Iosif Trifa. Acestea nu erau mișcări care au venit din Vest sau
de la străini ci din sufletul românesc, de la oameni de rând.

Pluralismul confesional din România
anilor 1920 a însemnat o deschidere a societății către noile idei de după
primul război mondial. A fost o combinație între tendințe noi, aspirații vechi
și reformare și integrare. Multe obiective au fost atinse, multe au rămas
neîmplinite, iar frustrările vor exploda în radicalismul din deceniul următor.