PCR în ilegalitate

Încheierea primului război mondial, departe de a liniști spiritele înfierbântate care îl declanșaseră, a alimentat noi furii și obsesii iar soluțiile extreme au fost considerate cele mai potrivite.

Steliu Lambru, 02.12.2024, 16:38

Astfel, extremismul de stânga și cel de dreapta, comunismul și fascismul, creații monstruoase ale războiului, au ajuns să domine mințile foarte multor oameni. O particularitate a Marelui Război a fost aceea că nici învingătorii nu s-au putut bucura de victoria lor și nici învinșii nu au renunțat la revanșă. A fost nevoie de cel de-al doilea război mondial pentru ca energiile distructive să fie consumate.

Noile state rezultate după 1918 au luat măsuri împotriva extremismului și pentru securizarea frontierelor. Regatul României Mari, și el o creație a sistemului de la Versailles, a luat măsuri dure pentru a lichida manifestările extremiste care puneau în pericol existența și funcționarea sa.

Pe 6 februarie 1924, în urmă cu mai mult de 100 de ani, guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu adopta legea persoanelor juridice pe baza căreia organizațiile extremiste erau ilegale. Cele două organizații principale vizate erau Liga Apărării Național-Creștine, de extremă dreaptă, înființată în 1923, și Partidul Comunist Român, de extremă stângă, înființat în 1921. Artizanul legii, de la care actul și-a luat și numele, a fost ministrul justiției Gheorghe Gh. Mârzescu, jurist și primar al orașului Iași în anii războiului.

Dacă extrema dreaptă s-a reinventat în 1927 în formula Mișcării Legionare și a putut funcționa legal cu succes de public la finele anilor ‘30, extrema stângă, agentură a Moscovei în România, a rămas interzisă până în 1944. La finalul celui de-al doilea război mondial, după ce Uniunea Sovietică a ocupat România și a adus PCR la putere, puținii membri ai partidului și-au făcut un titlu de glorie din faptul că fuseseră membri ai unei organizații interzise. Li s-a zis ”ilegaliști” și au fost atât cei care erai în închisori, cât și cei care, ascunși, în libertate, urmau instrucțiunile de la Moscova.

Unul dintre ilegaliști a fost Ion Bică. În arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română este un interviu cu el din 1971 în care povestea cum din lagărul de la Târgu Jiu, unde se găseau o parte din militanţii comuniști, aceștia au evadat în aprilie 1944 cu ajutorul unor persoane din administrație.

 ”Partidul reuşise să stabilească o strânsă legătură între militanţii din afară şi militanţii din închisori şi lagăre. Avea să facă faţă unei situaţii grele. Pe măsură ce armatele lui Hitler primeau lovituri după lovituri, se intensifica în ţară activitatea partidului. Legătura dintre comuniştii dinăuntru şi cei dinafară se făcea prin oameni simpli care îndeplineau anumite munci în aparatul administrativ al lagărului.

De exemplu, au fost femei care o dată cu desfiinţarea lagărului au plecat prin diferite localităţi în ţară și la Bucureşti. Erau femei care se bucurau de încrederea comuniştilor, ele erau purtătoare ale unor bileţele, corespondenţă între comuniştii din afară şi cei dinăuntru, ca şi între cei dinăuntru şi dinafară.”

Anton Moisescu a fost și el ilegalist și în 1995 povestea în ce a constat activitatea sa înainte de începerea războiului și în timpul acestuia.

”Activitatea de partid tot ilegal o făceam şi înainte, dar lucrând în fabrică şi cu numele meu real, cunoscut de toată lumea, dar necunoscut ca activist de partid sau activist UTC. De data aceasta însă a trebuit să îmi schimb şi numele şi să nu mă mai arăt nicăieri, să nu mă mai întâlnească vreun agent al nostru pentru că m-ar fi arestat imediat. Şi atunci, trăiam în casă conspirative, activitatea o duceam noaptea, ieşeam la întâlniri şi la şedinţe numai noaptea. Eram căutat, dar nu eram găsit nicăieri de către Siguranţa Statului.”

Anton Moisescu s-a referit și la mijloacele de subzistență pe care le avea un ilegalist.

”Trăiam din ajutoare ale activului din cadrul Capitalei. Oamenii mai strângeau ceva bani pentru noi că eram câţiva, nu eram mulţi în situaţia asta. Ceilalţi membri de partid şi simpatizanţi strângeau pentru deţinuţii politici, m-am ocupat şi eu cu asta, cu Ajutorul Roşu: îmbrăcăminte, mâncare, hrană, bani. Le dădeam ce strângem prin rudele lor, le trimiteam la închisori. Tot aşa, şi pentru noi se strângeau. Aveam o casă conspirativă unde să locuim, de regulă nu aveam ceva de închiriat, nu aveam pe numele nostru nicio casă. Era casa unui simpatizant unde stăteam o perioadă de timp. Cum ni se părea ceva suspect ne duceam în altă casă a altui simpatizant şi aşa mai departe. Tot timpul noi eram în case conspirative necunoscute de Siguranţă, la oameni care nu erau nici ei cunoscuţi ca activişti, ci doar simpatizanţi ai noștri.”

Perioada de ilegalitate în care a funcționat PCR, între 1924 și 1944, a fost una în care statul român s-a consolidat legislativ, administrativ, politic și economic. Iar legea Mârzescu a fost instrumentul prin care extremismului, de dreapta și de stânga, nu i s-a permis să deturneze dezvoltarea unui stat care plătise cu grele sacrificiii ceea ce obținuse.