Otomani și români

Unul dintre cele mai importanți actori care au influențat istoria românilor din spațiul extracarpatic a fost Imperiul otoman.

Steliu Lambru, 19.02.2024, 14:02

Unul dintre cele mai importanți actori care au influențat istoria românilor din spațiul extracarpatic a fost Imperiul otoman. Este considerat unul dintre marile imperii ale istoriei și el a dominat, pentru mai mult de o jumătate de mileniu, lumea de pe trei continente, Europa, Asia și Africa. Otomanii și românii s-au întâlnit, s-au confruntat și au conviețuit îndeaproape din a doua jumătate a secolului al 15-lea până în ultimul sfert al secolului al 19-lea.

În istoria lor în proximitatea lumii otomane, Principatele Române au beneficiat de autonomie în comparație cu alte state balcanice care au fost cucerite și transformate în pașalâcuri. Istoricul britanic Marc David Baer, autor al unui volum de succes despre istoria Imperiului otoman, a remarcat acel statut.

”Un lucru interesat despre provinciile acestea trei ale otomanilor, Transilvania, Valahia și Moldova care constituie azi România, este că ele au fost cucerite în perioade diferite. Mai important, au fost tratate în moduri diferite de cum trata Imperiul otoman alte provincii-cheie ale sale. Astfel că dacă vom compara ce este azi România cu Grecia, Bulgaria, Serbia și așa mai departe este foarte diferit. Românii au rezistat mai bine și asta a făcut ca otomanii să nu-i supună complet, ci să capete un statut de autonomie destul de important, care se aseamănă destul de bine cu acela a Kurdistanului, în sud-est. Le-au permis kurzilor o mare autonomie atâta vreme cât ei furnizau trupe și apărau imperiul de dușmanii externi.”

Ca parte a lumii otomane, pentru români au fost, crede Baer, deopotrivă câștiguri și pierderi.

”Când Mehmet al II-lea a cucerit Valahia prin 1460 a conectat această parte a lumii cu lumea comerțului și cu lumea fluxurilor de idei. Imperiul otoman a devenit unul dintre cele mai mari, mai puternice și mai bogate imperii din lumea acelui timp. Fiind parte a lumii otomane aducea multe beneficii supușilor. Din punctul de vedere al celor cuceriți au fost multe părți negative. De exemplu, otomanii luau tribut în copii, în băieți. Unul din fiecare 40 de băieți creștini din provinciile otomane sau din teritoriile nou-cucerite era dus în capitală, obligat să fie circumcis și să se convertească la islam și pregătit să devină fie ienicer în corpul militar de elită al acestora, fie membru al administrației, eventual ministru.”

Istoricii Imperiului otoman au scris adesea despre toleranța pe care au avut-o otomanii față de diversitatea pe care o stăpâneau. Marc David Baer crede că afirmațiile trebuie nuanțate:

”În primul rând, trebuie să definim ce vrem să spunem prin toleranță și tolerare. Istoria europeană despre care vorbim ne spune că toleranța începe cu războiul de 30 de ani, adică în 1648. Însă, dacă ne gândim la toleranță doar ca la ceva adus în Europa de niște reguli atunci putem merge mai înapoi în istoria europeană din secolul 8. Ne putem referi la arabii care au cucerit Spania. În Spania musulmană avem toleranță religioasă, avem deopotrivă creștini, evrei și musulmani trăind în regatele musulmane. Otomanii au introdus toleranța religioasă în Europa unde au ajuns în secolul 14. Dar toleranța nu este același lucru cu coexistența. Nu e același lucru cu a spune că religia ta este egală cu a mea, suntem egali, să ne respectăm. În perioada premodernă, toleranța însemna ierarhie. Exista un grup, în cazul otoman erau musulmanii, apoi erau bărbații și oamenii liberi care aveau mai multe drepturi decât ceilalți care erau creștini, evrei, femei, sclavi.”

În secolul al 19-lea, națiunile balcanice au înlăturat modelul otoman, și-au  dobândit independența și au adoptat modelul european al statului și societății moderne. Marc David Baer:

”Imperiul otoman a fost un imperiu care a durat 600 de ani. Otomanii înșiși au fost o clasă nouă formată din creștini convertiți, bărbați și femei. Ei au fost o minoritate în propriul imperiu. Ei au creat limba otomană care era o limbă inteligibilă numai pentru această elită otomană, nu pentru oricine. Majoritatea supușilor otomani în primele patru secole ale imperiului erau creștini. Dar pe măsură ce ne îndreptăm atenția către secolul al 19-lea, avem un imperiu diferit, avem o lume nouă, se intră într-o lume diferită în care rușii încep să-i învingă pe otomani iar și iar.

Otomanii încep să piardă teritorii din secolul al 17-lea până în secolul al 19-lea. Iar intelectualii, oamenii de stat, sultanul încep să se întrebe cum poate fi salvat imperiul după ce a fost învins militar? Iar ei nu recurg la soluția naționalistă, ideea că pe un teritoriu există numai un singur popor. Dar pentru otomani nu a existat acest scop decât foarte târziu. Scopul a fost mereu salvarea teritorială a imperiului și de a găsi un mod, care a eșuat în cele din urmă, de a câștiga loialitatea supușilor.”

Imperiul otoman a dispărut formal în 1918, acum mai mult de un secol. Amprentele a ceea ce a însemnat el au rămas mai ales în documentele scrise și mai puțin ca trăsături definitorii actuale.