Noua politică culturală din România între 1965 şi 1974
Odată cu preluarea conducerii Partidului Comunist Român de către Nicolae Ceauşescu, regimul politic a favorizat recuperarea unor forme culturale din perioada interbelică, menţinând într-un con de umbră creaţiile artiştilor interesaţi de estetica nouă.
Monica Chiorpec, 13.04.2015, 11:23
În societatea occidentală, anii ’60 dădeau naştere unei contraculturi dominate de curentul hippie, în care creaţiile artistice se detaşau de canoanele vechi, iar spiritul nonconformist se manifesta în toate domeniile culturii. În România comunistă a aceluiaşi deceniu, se renunţa, treptat, la proletcultism. Mai ales după 1965, odată cu preluarea conducerii Partidului Comunist Român de către Nicolae Ceauşescu, regimul politic a favorizat recuperarea unor forme culturale din perioada interbelică, menţinând într-un con de umbră creaţiile artiştilor interesaţi de estetica nouă.
Realismul socialist din literatură, impus după 1948, era înlocuit de aşa-numitul umanism socialist. Istoricul Cristian Vasile explică etapele acestui proces.
Realismul socialist sau, cu alte cuvinte, metoda unică de creaţie, pandantul din planul estetico-politic al ideologiei marxist-leniniste, era foarte legată de Uniunea Sovietică şi de prima perioadă a comunismului din România, cu o viziune internaţionalistă şi puternic pro-sovietică. Or, încă din ultima parte a perioadei Gheorghiu-Dej, mai accentuat după 1960-1962, se foloseşte mai rar această sintagmă, realism socialist”. Organele de partid, înalta birocraţie culturală din fruntea Ministerului pentru Cultură şi Artă nu mai insistă atât de mult ca literaţii şi celelalte categorii să respecte realismul socialist. Termenul, cumva, intră în desuetudine. Şi această tendinţă se accentuează în primii ani ai regimului Ceauşescu. Numai că Ceauşescu, având această povară sovietică, a înţeles să se dezbare de realismul socialist propunând un înlocuitor, umanismul socialist. Într-o primă perioadă, între 1965 şi 1968, chiar până în 1971-1972, lasă scriitorilor şi oamenilor de artă o manevră. S-a vorbit, desigur, de o liberalizare limitată, de o relaxare, de o destindere reală.”
În concepţia ideologilor proletcultişti, era nevoie de o literatură pe înţelesul tuturor, prin elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice. Critica de îndrumare” funcţiona mai degrabă ca cenzură, asumându-şi funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului comunist şi să sancţioneze abaterile de la linia partidului”. Excesele politice ale epocii şi stilul propagandistic se reflectau însă în toate domeniile creaţiei. Anii ’60 aduc în literatura română o abordare mai cuprinzătoare. Cristian Vasile.
Tematica este mult mai variată şi, un lucru foarte important, înainte de 1953, aproape fiecare temă de roman era impusă şi documentarea era impusă. Sursa de inspiraţie putea fi o uzină sau scriitorul era trimis pe ogoare sau la o gospodărie agricolă de producţie. Or, după 1965, scriitorul e mult mai liber să-şi aleagă tematica. La începutul anilor ’50, traducerile din literatura americană puteau fi numărate pe degete. După 1965 e cu totul altceva, e o explozie de traduceri. În plus, este şi o schimbare de peisaj. Presa literară şi chiar presa politică din Occident poate pătrunde, după 1965, putând fi găsită la tonetele din centrul Bucureştiului. Înainte, dacă erai prins cu presă occidentală, puteai ajunge chiar în instanţă, într-un simulacru de proces.”
Aşa-numita liberalizare nu a fost un proces uniform în toate domeniile culturii. Filosofia era un domeniu care deservea în totalitate ideologia marxist-leninistă. La fel, sociologia a fost redescoperită cu greu, fiind o disciplină interzisă după 1948, pentru a fi reinventată la jumătatea anilor ’60. În istoriografie, direcţia antisovietică adoptată de Ceauşescu aducea o oarecare tendinţă naţionalistă, relativ pusă în practică în domeniul muzeografiei. Revine cu detalii Cristian Vasile:
Există o dimensiune naţionalistă care se vădeşte chiar după 1960-1962, chiar în timpul lui Gheorghiu-Dej, ca o linie uşor antisovietică. Trebuie spus că Marx este folosit într-un mod antisovietic, pentru că se redescoperă texte folosite de Marx cu o puternică încărcătură antirusă, împotriva Imperiului rus de secol XIX şi apoi împotriva politicii sale expansioniste. Venind de la Marx, care era fondatorul utopiei comuniste, aceste texte aveau autoritate şi regimul se putea legitima chiar de la fondator, dar îi acorda şi o nuanţă antisovietică pe măsura distanţării de Kremlin în politica externă. Or, Ceauşescu preia această direcţie şi vrea nu doar să o vadă în diverse lucrări de istorie, ci şi expusă în muzee. Numai că a existat o naştere foarte dificilă a acestui Muzeu Naţional de Istorie a României. Chiar denumirea lui a cunoscut fluctuaţii, pentru că, după 1948, nicio instituţie, în afară de Teatrul Naţional, nu mai avea în denumirea sa particula naţional”. Nici campionatul de fotbal nu mai era naţional, ci republican. Banca Naţională devenise Banca de Stat. A denumi un muzeu naţional era deja un pas care sugera o oarecare distanţare de Moscova. Acest muzeu nu a fost înfiinţat sub Gheorghiu-Dej, cum se preconiza, ci chiar sub Ceauşescu au fost parcurşi numeroşi paşi.”
Începând cu 1970, Muzeul Naţional de Istorie a României a devenit Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. Acest fapt pare o întoarcere la linia sovietică a anilor ’50, în relaţia cu Moscova existând fluctuaţii de atitudine din partea Partidului Comunist Român. Pe 6 iulie 1971, cele 17 Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţi politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii din discursul lui Nicolae Ceauşescu marcau începerea unei mini-revoluţii” împotriva autonomiei culturale, care prevedea conformarea ideologică în ştiinţele umane şi sociale, domeniul culturii devenind din nou principalul instrument al propagandei.
