Muzică și contracultură în România comunistă
Contracultura s-a născut ca o nevoie a libertății de creație și de expresie resimțite natural de oameni.
Steliu Lambru, 09.12.2019, 14:32
Regimul comunist din România a impus norme aspre în toate sferele activității sociale. Nici cultura nu a fost iertată, directivele oficiale fiind denumite ”canon” și stabilite de activiștii culturali și de cenzură. Canonul a funcționat în cultura înaltă, iar formele culturale care ieșeau din tipar erau marginalizate și se constituiau în cultura subterană, denumită și contracultură.
În afara muzicii simfonice și a operei, contracultura s-a manifestat cel mai mult în muzica rock, jazz, blues și folk. Muzica pop a fost cea mai conformistă, motiv pentru care era agreată de canonul oficial. Dar și în rock, jazz, blues și folk artiștii care au încercat să exprime un stil în afara canonului au fost puțini din cauza dificultății accesului la surse de inspirație. Din acest motiv, încercările de a compune mesaje libere de directivele culturale oficiale erau reduse. Cu toate acestea, contracultura s-a născut ca o nevoie a libertății de creație și de expresie resimțite natural de oameni.
Sursele ei de inspirație, adică muzica beat, rock, blues și jazz din Occident editată pe discuri, au pătruns în România odată cu traficul de produse obișnuite de consum precum hainele, încălțămintea, cosmeticele, bijuteriile. În afara celor care făceau acest comerț ilicit, studenții străini care studiau în România aduceau discuri cu muzică inexistentă pe piața românească. O a treia cale de pătrundere a surselor de inspirație pentru contracultura muzicală din România au fost emisiunea de jazz de la postul de radio Vocea Americii realizată de Willis Conover, și emisiunea de rock de la postul de radio Europa liberă realizată de Cornel Chiriac.
La fel de importantă ca muzica, ori poate mai importante, erau versurile pe care contracultura le propunea. Ironia era cea mai folosită formă de exprimare, ea era cea care stimula ideile și gândirea. Marea penurie alimentară și atmosfera extrem de apăsătoare a anilor 80 făceau ca versurile să devină foarte relevante pentru muzica artiștilor nonconformiști. Cu toate că regimul a făcut mici concesii contraculturii muzicale permițând organizarea festivalurilor de jazz de la Sibiu și Costinești, care nu însemnau liberate ci numai un spațiu periferic de exprimare, realitatea dură izbea pe oricine la tot pasul. Istoricul Sorin Antohi are un reper foarte clar în memorie legat de începutul crizei alimentare.
”Pentru mine, criza generală de bunuri de consum este simbolizată exact de revenirea de la Festivalul de Jazz de la Sibiu din 1980 cu prieteni. Mă duceam la Iași, am schimbat trenul și gara la Ploiești. Între cele două gări, în întunericul dimineții, am văzut că era o luptă destul de îndârjită în jurul unor obiecte care circulau prin aer la magazinul care se numea BIG (băcănie, industriale, gospodina), parte a unei rețele. Lupta era pentru jumătăți de pachete de unt, nu pentru pachete întregi.”
Formele de exprimare muzicală din România comunistă impuse de cenzură au făcut ca unii artiști să încerce să le evite. Unul dintre acei artiști a fost arhitectul Alexandru Andrieș, reprezentant important al contraculturii muzicale din anii 70 și 80. Două melodii ale sale au fost mari succese, Ce oraș frumos și La Telejurnal. În primul cântec, Andrieș făcea aluzii la omniprezența fabricilor și a uzinelor care nu se potriveau cu principiile și tendințele urbane. În același timp erau ironizați și cei privilegiați care locuiau în cartiere cărora li se acorda atenție mai mare. Cel de-al doilea cântec, La Telejurnal, nu a fost un cântec subversiv ci o pastișă. A devenit subversiv mai târziu, în anii 80, când criza alimentară a lovit România. Într-o conferință publică recentă, Andrieș își amintea cum a început pasiunea sa pentru muzica neoficială.
”Trebuie să recunosc că pe de-o parte am avut mare noroc din cauză că sora mamei mele, mătușa mea bună, a plecat în 1966 în SUA prin căsătorie. Și am avut acces la cărți și discuri care nu se găseau aici. Țin minte că Muzeul Smithsonian a editat pe vinil un fel de enciclopedie a muzicii tradiționale americane, înregistrări de la 1900 încoace, cu muzică a negrilor care cântau blues, cu muzică a pieilor roșii. Bineînțeles că am vrut acea enciclopedie, nu mi-am dat seama că însemna cam o cutie cu discuri de vinil foarte grele. Și bineînțeles că am fost chemat de către autorități să spun ce era cu cutioiul ăla primit din SUA.”
Limba engleză era o componentă de bază a contraculturii muzicale. Andrieș își amintea că la orele de engleză, profesoara sa din liceu aducea adesea un pickup și le punea elevilor discuri cu Rolling Stones. Însă pentru Andrieș faptul de a cânta în engleză l-a nemulțumit profund, ceea ce l-a marcat ca artist.
”La mine, cel mai important lucru a fost că nu puteam să ascult în românește ce ascultam în alte limbi. Chestia asta mă scotea din sărite. Evident că nu mă interesa muzica ușoară românească, cu textele acelea insipide și cei care trăiau din ea, compozitorii și cântăreții, nu voiau să aibă probleme cu cenzura. Existau două variante: ori erau texte care nu spuneau nimic în mod special sau poezii din poeți clasici români care fuseseră publicați. Și ăsta a fost principalul motiv pentru care am zis să fac eu niște cântece cum mi-ar plăcea mie să aud. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să le cânt vreodată în public.”
Produsele contraculturii muzicale sunt gustate de public și după 1989. Nu pentru relevanța lor actuală ci pentru valoarea lor de atunci.
