Muntenia în timpul lui Vlad Ţepeş Dracula
Autoritar şi antiotoman, după ce-şi petrecuse tinereţea la curtea sultanului ca ostatic, Ţepeş a dorit să înlăture anarhia care stăpânea principatul Munteniei şi s-o îndrepte către alianţele cruciate.
Warning: Trying to access array offset on null in /home/web/rri.ro/public/wp-content/themes/rri/template-parts/content.php on line 53
Warning: Trying to access array offset on null in /home/web/rri.ro/public/wp-content/themes/rri/template-parts/content.php on line 98
Steliu Lambru,
16.05.2016, 12:04
Principele Vlad Ţepeş, supranumit ”Dracula”, a domnit în Ţara Românească prima dată în 1448, pentru scurt timp. A doua sa domnie, cea mai importantă, a durat între 1456 şi 1462 iar ultima, cea din 1476, avea să fie şi ultima. După doar două luni, Ţepeş îşi pierdea viaţa, la 45 de ani, ucis în urma unei conspiraţii de curte.
Ţepeş a fost un om al timpului său. A luat a doua domnie în 1456, la 25 de ani, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, principele Transilvaniei, în încercarea de a stăvilii expansiunea otomană în Europa. Istoricul Ştefan Andreescu a detaliat circumstanţele în care Ţepeş s-a urcat pe tronul tatălui său, Vlad Dracul: ”În 1456 se pregătea o altă mare înfruntare între islam şi Europa creştină care s-a terminat cu rezistenţa la asediul Belgradului, încununată de succes. A mai durat încă peste o jumătate de secol până la cucerirea Begradului. Ştiind ce urmează, Iancu de Hunedoara a reluat politica sa de reasigurare a liniei Dunării care însemna ca pe tronul Ţării Româneşti să se afle un aliat de nădejde. Vlad Ţepeş vine din Transilvania, dar are şi o bază politică internă, o grupare de boieri care l-a recunoscut.”
Autoritar şi antiotoman, după ce-şi petrecuse tinereţea la curtea sultanului ca ostatic, Ţepeş a dorit să înlăture anarhia care stăpânea principatul Munteniei şi s-o îndrepte către alianţele cruciate. Ştefan Andreescu: ”El ajungea pe tronul domnesc după mai multe decenii de confruntări şi turbulenţe. Era, am putea spune, o epocă în care anarhia era cea care domina şi în acest sens a încercat să-şi asigure o bază internă şi să nimicească eventualele nuclee de opoziţie care îi puteau ameninţa tronul. Există unele menţionări atât în versiunea slavă a Povestirilor despre Dracula voievod, cât şi în versiunea germană care vorbesc despre măsurile drastice luate de el, una dintre ele fiind luată contra unui neam mare fiindcă Vlad fusese atacat. Era vorba despre răscoala lui Albu care voia să ajungă pe scaunul domnesc. Că nu a reuşit până la capăt s-a văzut din faptul că tot o grupare boierească l-a reclamat Înaltei Porţi atunci când a încetat să plătească tribut şi se pregătea să intre într-o alianţă creştină patronată de papa Pius al II-lea.”
Ţepeş s-a bazat pe câţiva aliaţi. Pe Iancu de Huedoara în primul rând, al cărui protejat a fost, pe regele Ungariei Matei Corvin şi pe domnul Moldovei, Ştefan cel Mare. Dar cu Ştefan cel Mare, ca şi cu Matei Corvin, Ţepeş a avut şi dispute. Ştefan Andreescu: ”Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş erau veri. Ştefan cel Mare a ocupat tronul Moldovei în primăvara anului 1457 cu ajutorul lui Ţepeş. Ultimul act al vieţii lui Vlad Ţepeş s-a consumat în 1476 când a fost restabilit, a treia oară, pe tronul Ţării Româneşti cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. Au fost două momente de colaborare între ei. Dar în 1462 între cei doi s-a ivit o stare conflictuală, ni se spune că Ştefan cel Mare a încercat să cucerească, fără succes, cetatea Chilia. Cetatea era deschiderea spre mare, prin Gurile Dunării, a Ţării Româneşti. Iorga a spus că era datoria lui Ştefan cel Mare să preîntâmpine eventualitatea ca acel punct de mare însemnătate să fie ocupat de turci. Conflictul a avut o raţiune strategică, deşi legăturile de sânge au funcţionat în cele din urmă.”
În bătăliile pe care le-a dus cu turcii, aflat mereu în inferioritate numerică, Ţepeş a evitat confruntările deschise. Cel mai important succes al său, mai degrabă unul psihologic, a fost celebrul atac de noapte din 1461. Ştefan Andreescu: ”A recurs la tactici cu care a obţinut succese, pământul a fost pârjolit, fântânile otrăvite, lăsând de-o parte manifestările vizuale, să le spun aşa, mă refer la câmpul de ţepe cu oşteni turci şi răufăcători traşi în ţeapă, lângă Târgovişte. Una dintre cele mai cunoscute fapte care să bage groaza în otomani a fost atacul de noapte, o acţiune neobişnuită. Există mai multe descrieri ale acelui atac, există şi o cronică otomană care povesteşte panica pe care stârnit-o acel atac care viza cortul sultanului, să-l lichideze pe Mehmet al II-lea. Un legat pontifical, Nicolo de Modrusa, a stat de vorbă cu Ţepeş pe când era închis la Buda şi a descris acel atac. Celuilalt comandant, care trebuia să atace tabăra otomană din partea opusă, i s-a făcut frică şi nu a mai dat atacul. Doar corpul de armată al lui Ţepeş, la lumina făcliilor, a înaintat până în mijlocul taberei dar nu a nimerit la cortul sultanului, gărzile de ieniceri s-au aliniat şi Ţepeş a trebuit să se retragă.”
Acelaşi cronicar Nicolo de Modrusa a lăsat scris un portret al lui Ţepeş care este destul de apropiat de celebra pictură care îl înfăţişează pe domnul valah de la castelul Ambras din Tirol: ”Vlad Ţepeş era un om nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare. Avea nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, genele lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele negre şi stufoase îi arătau ameninţători. Faţa şi bărbia îi erau rase, cu excepţia mustăţilor, tâmplele, umflate, sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi cârlionţate.”
