Medicina tropicală în România
Dezmembrarea imperiilor coloniale de după 1945 și deschiderea către întreaga lume a noilor state africane, asiatice și sud-americane a fost un efect logic al ideilor care promovau egalitatea națiunilor și a statelor.
Steliu Lambru, 25.12.2023, 15:19
Dezmembrarea imperiilor coloniale de după 1945 și deschiderea către întreaga lume a noilor state africane, asiatice și sud-americane a fost un efect logic al ideilor care promovau egalitatea națiunilor și a statelor. România și-a orientat și ea politica externă către țările Lumii a Treia sau ale Sudului Global. Prin programe de ajutorare umanitară, prin programe de asistență economică, prin programe educaționale, țările din nord încercau să contribuie la înlăturarea tragediilor umane din societăți aflate în conflict ori la dezvoltarea altora foarte înapoiate.
Însă noua deschidere globală a însemnat creșterea circulației indivizilor și a riscurilor sanitare asociate ei. Astfel, și România a căutat să dezvolte domenii noi de cercetare medicală, așa cum a fost cel al bolilor tropicale. Însă adversitatea politică dintre țările socialiste, țări democrate ocupate de Uniunea Sovietică după 1945 și transformate în regimuri represive, și țările occidentale libere s-a răsfrânt și în cercetarea științifică.
Istoricul Bogdan-Cristian Iacob a scris despre dezvoltarea domeniului bolilor tropicale în România înainte de 1989. El a vorbit despre una dintre diferențele existente în cursul anilor 1960 între țările socialiste, România printre ele, și Occident. Aceasta se observă și din scrierile doctorului Ludovic Păun, unul dintre cei mai importanți specialiști români în bolile tropicale.
”Era minimalizat rolul experților occidentali în medicină tropicală. Deși rezoluția din 1974 a Adunării Mondiale a Sănătății, un fel de parlament al Organizației Mondiale a Sănătății, care privea crearea unui program special pentru studiul bolilor tropicale a fost o inițiativă socialistă și a țărilor africane, de fapt occidentalii erau cei care veniseră cu ideea unei coordonări globale a domeniului. Această influență a Occidentului în studiul bolilor tropicale era observată doi ani mai târziu de Ludovic Păun, care participa la prima sesiune a acestui program special al Organizației Mondiale a Sănătății.
El remarca faptul că nicio țară socialistă nu fusese nominalizată ca participantă la cercetare. Nu exista preocuparea pentru formarea de medici care să susțină un program medical de lungă durată. Păun observa prezența activă la ședință a unor organizații financiare și a unor trusturi de medicamente. El sugera că se lansa un program de cercetare prin care se asigura în viitor piața de desfacere pentru medicamentele care vor intra în fabricație. Deci medicina tropicală în România se lansa ca o colaborare cu Sudul Global și în același timp pornind de la o critică anticapitalistă.”
De fapt, medicina tropicală începuse în Occident în perioada colonială. Dar adversitatea dintre capitalism și socialism producea diferențieri puternice, regimurile comuniste considerau medicina tropicală din Occident prea axată pe intervențiile tehnologice. Țările socialiste propuneau analiza formelor social-economice și puneau accent pe educație sanitară și pe centralitatea pacientului. Bogdan-Cristian Iacob spune că însăși constituirea unui vocabular comun era dificilă.
”În cazul României, medicina tropicală nu prinde în anii 1960. Pe de-o parte, cuvântul ”tropical” în sine era tabu, termenul folosit era ”țări cu climă dificil de suportat”. Un alt termen era cel de ”boli infecțioase”, mult mai neutru, și care permitea relevarea rolului României în programul de eradicare a malariei. Un alt motiv pentru care domeniul nu prinde este și faptul că regimul de la București evita să se implice în Africa Subsahariană. Acest lucru se schimbă doar din 1970, când Nicolae Ceaușescu vede Sudul Global ca pe o alternativă economică și politică atât în relațiile cu Occidentul și țările socialiste, cât și în perspectiva accesului la materii prime.”
Două sunt sursele care au stat la baza dezvoltării medicinei tropicale în România, una asiatică și alta africană. Prima a fost colaborarea cu India, medici români ca Ludovic Păun beneficiind de stagii de pregătire acolo. A doua a fost asistența medicală pe care România a acordat-o unor țări africane precum Congo-Kinshasa, actuala R.D. Congo, Guineea, Angola, Mozambic, prin medici trimiși la fața locului să studieze bolile. Marea epidemie de holeră din 1961 ajunge până în Balcani și vestul URSS și convinge autoritățile române să acorde o mare atenție domeniului.
Patologiile de import aduse de studenții asimptomatici din Asia și Africa și de românii care lucrau în țări din Sudul Global stimulează serologia și cercetările. În 1974 este înființată clinica de boli tropicale din cadrul spitalului ”Dr. Victor Babeș” din București. Programul de boli tropicale, în care cercetarea românească obține succese notabile, se axa pe cercetarea următoarelor boli: malarie, schistosomiază sau febra melcului, tripanosomiază sau boala somnului, leishmanioză, lepră, filarioză limfatică sau elefantiazis și oncoceroză. În program au mai fost introduse și studierea unor boli carantinale precum holera, febra galbenă, ciuma, tifosul exantematic și variola.
Deceniul următor, al anilor 1970, înseamnă și o schimbare a orientării medicinei tropicale române. Referințele autorilor români de articole științifice devin din ce în ce mai mult occidentale, mai ales din lumea anglo-saxonă. În paralel, România încearcă să-și construiască un model propriu de cercetare, neinspirat nici din Occident și nici din lagărul socialist. Iar anii 1980 sunt dominați de apariția SIDA și de noile provocări care deschid alte teme de dezbatere medicală, morală și politico-economică
