Marina comercială română în timpul celui de-al doilea război mondial

La sfârşitul anilor '30, norii negri ai războiului se adunau asupra Europei. Războiul care urma se va purta şi pe mare, iar marina, cea militară şi cea civilă, căpătau un rol foarte important.

Steliu Lambru, 18.11.2019, 14:05

La sfârşitul anilor ’30, norii negri ai războiului
se adunau asupra Europei. Războiul care urma avea să se poarte şi pe mare, iar
marina, cea militară şi cea civilă, căpăta un rol aparte. Marina civilă română aştepta, în acea stare
de confuzie de început, ordinul de acţiune.

Între 1939 și 1941,
navigația în Marea Mediterană era controlată de marina regală britanică, aflată
în război cu cea germană și italiană. Navele neutre aveau o inscripție pe
corpul vasului, cu litere enorme, pentru a fi identificate mai ușor de forţele
beligerante. Pe navele românești era scris cuvântul România. În porturile
Mediteranei, navele neutre primeau certificate din partea britanicilor pentru
mărfurile încărcate, pentru a se asigura că nu ajungeau la germani sau italieni.

Ofițerul de marină
Mircea Nicolau îşi amintea, într-o declaraţie din 1998, pentru Centrul de
Istorie Orală al Radiodifuziunii Române, că în 1939, la izbucnirea războiului,
se afla pe nava Alba Iulia, la Istanbul, încărcând mărfuri cu destinația
România. Nicolau își aducea aminte câte nave formau flota comercială a României
și ce s-a întâmplat cu fiecare în parte. Vasul Alba Iulia era dintr-o serie de nave
de 12.500 tone, ca și vasul Ardealul. Au fost Alba Iulia, Ardealul,
Peleș şi Suceava dintre care până la sfârşitul războiului nu a mai rămas decât
Ardealul. Acest vas a fost singurul restituit de ruşi, complet devastat, restul
fiind scufundate. De exemplu, Peleşul a fost scufundat pe coasta Crimeii.
Când a fost restituit, pe nava Ardealul nu mai exista lemn aproape deloc, nu
mai exista nici cabina, nici instalaţie electrică. Aceste vase erau vase mici dar
aveau şi cabine de pasageri. În aceste cabine, ruşii făcuseră vetre de foc, iar
pe post de combustibil întrebuinţaseră lemnul de la bărcile de salvare sau de
pe pereţii cabinelor. Din celelalte două nave-pasager, mândria flotei din 1938,
Transilvania şi Basarabia, ni l-au restituit doar pe Transilvania, foarte
distrus. Basarabia a rămas la ruşi şi a primit numele de Ucraina.

În 1941, după încetarea neutralității şi intrarea
României în război, alături de Germania,
vasele comerciale române au intrat sub autoritatea marinei italiene. Prezența
submarinelor britanice și americane în apele Mediteranei era un real pericol
pentru vasele comerciale românești care aprovizionau trupele Axei. Mircea
Nicolau își amintea ce se întâmpla când se semnala prezența unui submarin
inamic. În caz de pericol
de submarine, interveneau vasele de escortă, distrugătoare, care însoţeau
convoiul. Erau maxim 2 distrugătoare la un convoi. Escorta italiană, însă,
încerca să îşi păzească pielea şi mărea viteza. Când era alarmă, intram la
adăpost în primul port aflat în drumul nostru. Și rămâneam acolo săptămâni
întregi, până când înceta alarma. Portul de destinaţie pentru toate mărfurile
care mergeau în Germania era Trieste, fie că vasele
se încărcau la Istanbul,
fie la Pireu. Nemții încărcau de acum pradă de război furată din Grecia.
Porturile de refugiu erau Brindisi, Bari, Ancona, Veneţia şi Trieste. Era o criză mare
de nave de transport, pe cât era posibil convoaiele se compuneau din nave cu
viteză asemănătoare. Nu se constituiau convoaie cu mai mult de 10 mile pe oră,
iar convoaiele noastre erau formate din maxim 6-7 vase.

În mai 1944,
evacuarea Sevastopolului de către armatele germană și română a făcut ca
sovieticii să treacă la bombardarea vaselor de transport. Mircea Nicolau își
amintea de un episod al atacului împotriva navei pe care se afla. Ruşii scăpaseră de grijă, toată
flota rusească era pe mare, toată aviaţia era în aer. De la 9 dimineaţa am
început să avem treabă cu atacurile ruseşti. Primul atac a fost lansat de
avioanele torpiloare. Veneau în atac astfel încât aveam posibilitatea, în
momentul în care îşi lansau torpilele la apă, să manevrăm şi să evităm
torpilele. După aceea a fost o încercare de atac de submarine. Şi această
alarmă de submarine a fost lichidată de atacurile navelor germane. La un moment
dat, a apărut o formaţie de 21 de avioane rusești, erau avioane de producţie americană Aero Cobra,
care bombardau în picaj de 90 de grade. Însă atacau unul câte unul. Din
formaţie se desprindea un avion, care era doborât. Venea al doilea avion, viram
la stânga şi așa am evitat 19 atacuri. Până la urmă au început atacul câte două
deodată.

Mircea Nicolau și-a
adus aminte și de cea mai puternică lovitură primită de marina comercială
română în război. Vasul Danubius,
care era un vas vechi, complet uzat şi moral și fizic, plin până la refuz cu mii
de mine de câmp, era în curs de încărcare la Constanţa. Când s-a pus chestiunea
evacuării rapide, cu încărcătura la bord, a fost lovit de un avion rusesc şi pur
şi simplu s-a pulverizat. Era escortat de distrugătorul Ferdinand, comandat de
contraamiralul Horia Măcelaru. El a trebuit să depună la tribunal mărturie
pentru a putea fi eliberate certificatele de deces ale echipajului. Nu a rămas
nici o scândurică din acest vas.

Marina comercială română a luat parte și ea
la războiului mondial. Iar în vremurile de război, diferența dintre ce este
militar și civil se face cu greutate, pe front și în spatele acestuia.