Manuscrisul fanariot
Curentul narativismului istoric consideră romanele istorice la fel de importante la cunoaşterea trecutului şi la formarea culturii istorice precum studierea istoriei cu cifre şi date.
Steliu Lambru, 19.10.2015, 13:59
Unor istorici le place să creadă că disciplina lor este o ştiinţă exactă. Dar alţii cred că istoria poate fi aproape de noi, şi nu neapărat mai puţin interesantă şi relevantă prin procedee literare, prin inventarea de ficţiuni, care ajută la refacerea spiritului unei epoci, a moravurilor, a mentalităţilor. Curentul narativismului istoric consideră romanele istorice la fel de importante la cunoaşterea trecutului şi la formarea culturii istorice precum studierea istoriei cu cifre şi date.
Există multe exemple de producţii literare, mai ales romane, bazate pe surse istorice autentice care fac ca istoria să fie extrem de intersantă. Doina Ruşti este scriitoare şi a cercetat câteva sute de documente din perioada anilor 1770-1830 pentru romanul său ”Manuscrisul fanariot”. Din documentele timpului a aflat despre un tânăr venit la Bucureşti pentru a se căpătui. Dar în povestea vieţii unui om şi a universului în care el trăieşte există alţi oameni, alte destine, care se suprapun, se unesc uneori, sau se despart. Unul dintre personajele Doinei Ruşti este principele Alexandru Moruzi care a trăit între 1750 şi 1816.
”Mă interesa Moruzi, un domn fanariot. A fost un principe cu o viaţă extrem de interesantă şi care a lăsat poate cele mai multe documente în urma lui. Alexandru Moruzi, grec de origine, căsătorit cu o româncă, a domnit în mai multe etape în Muntenia şi Moldova şi ceea ce mi-a atras atenţia asupra lui a fost chiar acest lucru: faptul că îşi dicta ideile apoape zilnic. A lăsat o grămadă de documente în urma lui din care aflăm cum decurgea de fapt viaţa la curte în perioada fanariotă. A avut şi un final teribil: prins de turci, a fost vândut pe galere, el însuşi a devenit sclav. Figura lui Moruzi pluteşte în tot romanul, la un moment dat am lăsat depoarte povestea personajului principal pentru a vorbi despre umbra lui Moruzi peste Bucureştii în care venise personajul meu.”
Bucureştii de la începutul secolului al 19-lea erau un amestec de limbi şi naţii, erau un fel de ”Babilon al României”. Unul dintre personajele importante ale ”Manuscrisului fanariot” a fost Delizorzo, venetic în Babilonul valah. Doina Ruşti: ”Mulţi dintre grecii care au venit aici au fost de fapt aromâni şi vlaşi sau megleno-români, ştiau bine româneşte şi aproape fiecare dintre ei aveau o legătură cu lumea românească. De altfel, pentru acest motiv veniseră aici, ştiau deja româneşte şi se puteau descurca. Unul dintre aceştia a fost un mitropolit, cel care l-a detronat pe mitropolitul Filaret, numele acestuia din urmă păstrându-se până azi. Filaret a fost detronat de Dositei Filiti, care era poreclit Delizorzo. Acest grec venit în Ţările Române, cu o cultură greacă în spate, a ajuns mitropolit era născut dintr-un tată grec şi o mamă albaneză, care era de fapt vlaşă. Amestecul acesta era foarte firesc în Balcani. Delizorzo, care a urcat pe scaunul mitropolitan, a fost aşa poreclit de bucureşteni, un nume pe care l-am lăsat în roman aşa cum l-am găsit şi pe care m-am chinuit mult să-l descifrez. Era un nume haios, jumătate în turcă şi jumătate în greacă. În turcă, ”deli” însemna ”nebun”, dar ”nebun” cu simpatie, ”nebunul de Zorzo”. ”Zorzos” era un nume foarte răspândit în tot Balcaniul şi suna atât de haios pentru români încât se creează această poreclă. Era foarte agitat, era un fel de profesor distrat. Se spunea despre el că era iute ca un ardei.”
Tânărul venit în Bucureşti pentru căpătuială a trăit viaţa timpului său. Dar scriitoarea Doina Ruşti i-a introdus în biografie experienţa unui alt personaj, contemporan cu el. ”Personajul acesta, găsit într-un manuscris, m-a uimit prin povestea lui concisă. Era vorba despre un vlaş care vine la Bucureşti, cu gânduri mari, şi care se recomandă grec, străin de loc, fiul lui Radu, nume tipic românesc. În manuscrisul original, el se numea Ion fiul lui Radu. Era mult mai bine să te prezinţi ca grec decât vlaş venit de nu ştiu unde. Acest vlaş care se recomandă grec ajunge printr-o întâmplare sclavul boierului Doicescu. Povestea este despre dragoste, disperare şi sclavie. Ion fiul lui Radu ajunge la Bucureşti şi cum ajunge este confundat cu Leun, pe care îl menţionează o mulţime de documente. Am făcut legătura dintre Ion fiul lui Radu şi Leun nu pentru că lui Ion i s-ar fi întâmplat acest lucru, ci pentru că documentele care-l menţionează pe Leun sunt foate numeroase. Leun era un valet, după toate probabilităţile francez, un băiat de 17 ani, ajunsese valetul contelui Hasatov, primul consul al Rusiei la Bucureşti. Acest Leon, pe care chiar şi principele Moruzi îl numeşte ”Leun”, dispare într-o noapte şi e căutat cu potera. Sunt o mulţime de ordine date de însuşi domnul ţării în care se spune ”să fie găsit nemernicul de Leun”. Încât te întrebai cine era Leun şi ce făcuse de era căutat cu potera? Ştim că purta haine verzi, destul de indecente, pantalonii strânşi pe picior, fistichii, ”nemţeşti”, probabil că avea şi coadă. Am găsit un document în care, în sfârşit, se spunea ce făcuse Leun. Însuşi Moruzi spunea că Leun, odată prins, trebuia dus la un mare negustor bucureştean, deoarece fiica negustorului îl aştepta. Acel băiat trebuia să se însoare cu ea şi el fugise, ceea ce enervase întreg Bucureştiul, pentru că nimeni nu înţelegea de ce o slugă refuza o astfel de propunere onorabilă? Din această cauză îl căutau cu disperare, ca să-l însoare, şi el fugise de teama căsătoriei aranjate. Am transferat aceată întâmplare dintr-un document real pe povestea personajului meu, Ion al lui Radu. Ion vine la Bucureşti cu gândul de a se căpătui, nu voise să intre în armata eliberatoare a Greciei condusă de generalul Lambros, ci voia să-şi trăiască viaţa, pentru că Ion al lui Radu avea doar 17 ani.”
Documentele istorice pot fi la fel de confuze ca şi realitatea pe care pretind că o întipăresc, întocmai cum sunt şi producţiile literare. Şi ele sunt poveştile oamenilor, interpretabile şi, uneori, neîmplinite.
