Legislația psihiatrică și reforme în spațiul românesc

Bolile psihice au fost mereu surse de durere pentru pacienți și pentru apropiații lor, iar în unele situații chiar cauza multor tragedii, așa cum au fost omuciderile comise de suferinzi.

Steliu Lambru, 06.02.2023, 17:22

Bolile
psihice au fost mereu surse de durere pentru pacienți și pentru apropiații lor,
iar în unele situații chiar cauza multor tragedii, așa cum au fost omuciderile
comise de suferinzi. În decursul timpului, societățile și legislatorii au luat
măsuri pentru a preîntâmpina și pedepsi astfel de fapte, codificate la nivelul
gândirii din fiecare timp istoric. Și în spațiul românesc cazurile de nebunie,
cum erau generic denumite, au fost tratate, iar infracțiunile comise de acei
năpăstuiți ai sorții penalizate. Codurile de legi precizau explicit măsurile pe
care justiția trebuia să le ia pentru a preîntâmpina cauzele și înlătura
efectele.

În istoria sa, jurisprudența a mers în
direcția decriminalizării infractorilor bolnavi psihic. În Principatele Române
primele coduri de legi în acest sens au fost Carte românească de învățătură
sau Pravila lui Vasile Lupu, în Moldova în 1646 și Îndreptarea legii cu
Dumnezeu sau Pravila lui Matei Basarab, în Muntenia în 1652.

Medicul
psihiatru Octavian Buda, profesor de istoria medicinei la Universitatea de
Medicină și Farmacie Carol Davila din București, a sintetizat conținutul lor
din punctul de vedere al umanizării tratării infractorilor bolnavi psihic.

Nu pot să le spun nici că sunt
legi constituționale, nici coduri penale, dar seamănă foarte mult cu niște
codexuri care reglementează diverse activități, inclusiv cele de natură
juridică. Ceea ce mi se pare remarcabil este că se teoretizează faptul că
prezența bolilor psihice înseamnă că un criminal nu mai poate fi pedepsit decât
în urma unei evaluări a celui care arată semnalmentele respective. Și frazele
care se referă la acest aspect sunt paragrafele care se numesc glave. Într-una
dintre aceste glave scrie așa: când va fi neștine nebun și den afară de minte,
deci va ucide tatăl său pre fiul său, acestuia să nu-i dea niciun fel de
certare pentru că ajunge-i certarea că iaste nebun și fără de minte. E o
conceptualizare a unui aspect de ordin medical care face subiectul unei măsuri
de siguranță medicală.

Secolul al
18-lea este cel al reformelor moderne în Occident. În Țările Române este epoca
fanariotă, valul reformelor ajunge și aici.

Sunt fanarioți care pun la punct o legislație. Alexandru
Ipsilanti face o Pravilnicească Condică în 1780. Avem deja la începutul
secolului al 19-lea, cu Callimachi și Caragea, codurile lor, în 1817. Fanarioții
au o practică, aceea de a aduce medici din străinătate care să se implice în
activitățile medicale. Suntem în zorii modernității românești, prima perioadă
1800-1850 este încă o perioadă cu provocări din punctul de vedere al
cunoștințelor.

Modernizarea
avansa cu pași mari, iar Regulamentele organice de la începutul anilor 1830
continuau ce se începuse anterior.

Regulamentele organice pun la punct cel puțin două lucruri. În primul rând,
creează o entitate care este precursoarea Colegiului Medicilor, Comisia
Doftoricească, și organizează aspecte care țin de standardizarea practicii
medicale. Se creează un fel de autorizație de liberă practică. Adică nu i se dă
voie oricărui doctor să-și facă de cap, să vină cu două-trei tinichele și
două-trei oase și să facă tratament holistic. Există medici expați de origine
italiană și greacă și care circulaseră și în epoca fanariotă. Iar interacțiunea
principală era ca această elită de import să poată comunica măcar acceptabil cu
o pătură rurală destul de reținută față de aceste categorii profesionale pe
care nu le înțelege.

După legi și reglementări, apar și
instituțiile de tratament. Una dintre primele de acest fel este ospiciul
Mărcuța. Octavian Buda.

În
1838, în vremea lui Alexandru Ghica, se întâmplă ceva interesant sub aspect
instituțional. Ospiciul Mărcuța apare în condițiile în care o parte din
mănăstire iese de sub incidență bisericească și devine parte a Ministerului
Trebilor Dinlăuntru, adică al Ministerului de Interne. Acolo încep să apară
bolnavii din punct de vedere psihiatric, în sensul modern pe care îl avem și
astăzi. Mărcuța are un început cu doctorul Minis, de origine grecească, cu
studii la Lepzig, după care vine Nicolae Gănescu, tot pe filieră rusă, cu
studii la Harkov. El pune la punct, deja în sens modern, suntem pe la anul
1850, activitatea psihiatrică. Îl preocupa nu atât ergoterapia, cât tratamente
umane pentru că pe vremea respectivă se foloseau metode de contenție cum ar fi
legarea. El folosește niște curele de lână care să nu rănească pacientul. Aduce
și un aparat electromagnetic, nu știm încă ce făcea cu el. Iată, deci, și dorința
de tehnologizare. După care este epoca lui Alexandru Suțu, din familie
fanariotă, cu studii la Atena și Paris. Prinde conducerea spitalului Mărcuța și
va sta mulți ani acolo ca șef. Este medicul care publică în 1877 cartea Alienatul în fața medicinii și a societății care
este practic primul tratat de psihiatrie socială și judiciară.

După ce România devine stat independent
în 1878, ea își pune la punct politici sanitare și juridice adecvate. Iar
psihiatria va fi o specializare medicală în expansiune.