Istoria presei din România. Presa studenţească în anii 1970-1980
Liberalizarea de la jumătatea anilor 1960 a avut ca obiect mai ales presa studenţească pentru a observa tendinţele noii generaţii.
Ștefan Baciu, 29.09.2014, 12:19
Aflată sub strict control ideologic, presa în anii regimului comunist a avut o evoluţie sinuoasă şi a coincis cu perioadele de transformare a regimului însuşi. În anii 1950 şi în prima jumătate a anilor 1960, rigiditatea şi dogmatismul regimului au impus presei un ton militant, vocal-isteric şi agresiv. Relaxarea ideologică de la jumătatea anilor 1960 a făcut ca faţa presei să se schimbe. Deşi presiunea ideologică şi cenzura nu au încetat, publicaţiile au adoptat un ton mai moderat şi a crescut importanţa articolelor profesionist scrise.
Presa studenţească nu a fost decât un pui al presei centrale şi a copiat stilul acesteia. Liberalizarea de la jumătatea anilor 1960 a avut ca obiect mai ales presa studenţească pentru a observa tendinţele noii generaţii. Au apărut reviste mult superioare calitativ celor de dinaintea lor precum Echinox în centrul univesitar Cluj, Alma Mater şi Opinia studenţească la Iaşi. Constantin Dumitru a fost redactor şef-adjunct la Opinia studenţească, înfiinţată în 1974, îşi aminteşte cum s-a făcut reforma presei studenţeşti.
”Începuturile presei studenţeşti s-au produs prin 1968. Nu e vorba de nicio coincidenţă, e vorba de acel minunat an care a însemnat mult pentru România. Sigur că au existat expresii ale presei studenţeşti şi mai devreme, în 1964. Dar erau într-o variantă de colhoz, de gazetă de perete, gen secera şi ciocanul”. Presa studenţească veritabilă se dezvoltă începând cu 1968. Trebuie să vă spun cinstit, pe fondul unui dezlegări venite de la Comitetul Central, de la Ceauşescu personal, care în acel context a vrut să vadă cum gândeşte lumea în mod liber. A fost un experiment, Ceauşescu era consiliat de nişte profesionişti. A fost un moment pe care eu personal l-am simţit pe pielea mea, de libertate a presei, chiar a presei comuniste. Dar nu-şi puteau permite să facă experimentul la Scânteia, era aberant.”
Noul stil al presei în comunism însemna şi o rafinare a practicilor cenzurii reprezentată de Direcţia Presei. Iar jurnaliştii aveau de dus o luptă mai subtilă. ”Direcţia Presei se chema instituţia cenzurii. Era alcătuită din persoane specializate în a decripta textele, de a vedea ce e pe dedesubt. Şi dacă în mod direct sau indirect nu se aducea atingere intereselor politice ale comunismului, dacă direct sau indirect, subliminal, nu sunt lovite aceste interese. Din păcate, Direcţia Presei era populată, cu excepţiile de rigoare, de nişte dobitoci care credeau că subliminal e un cuvânt periculos oricum pentru comunism. Mi-aduc aminte cum ne băteam joc de ei noi, studenţi fiind, cu un umor absolut. Am publicat de pildă o poezie a lui Miron Blaga, Da naşteri hrisoava străbunilor mei. Tovarăşul de la Direcţia Presei nu ştia ce înseamnă Da naşteri din titlu. E simplu, îi zic, e un joc de cuvinte care trimite la Danubius şi donaris. Aha, zice el, deci Dunăre, s-a prins el. Şi poezia a trecut, a primit OK-ul pentru publicare. De câte ori puteam, de atâtea ori îi păcăleam. Şi puteam mereu că erau proşti şi inculţi.”
O măsură perfidă a regimului a fost aceea de a trece pe umerii şefilor editoriali atribuţiile cenzurii. Cu toate acestea, au avut loc şi abateri grave. Constantin Dumnitru. ”Partidul Comunist a luat o măsură genială. Eu am prins cenzura de când am început gazetăria, de la 18 ani, până când n-am mai prins-o. De ce? Pentru că Partidul Comunist a avut inteligenţa s-o desfiinţeze. Şi ne-au chemat pe noi, redactorii şefi şi redactorii şefi-adjuncţi, şi ne-au spus: tovarăşi, nu mai există cenzură de azi. Vai ce bucuroşi am fost! Voi veţi fi cenzura, ne-au spus. Şi ce ne-a mai trecut bucuria! De regulă, cuvântul redactorului şef era decisiv, nu se apuca nimeni să-l verifice pe tovarăşul redactor şef. Erau foarte atenţi numai dacă era ceva evident. Să nu apară Ceauşescu cu un vapor în spate, Ceauşescu cu chelie, Ceauşescu chior. Dar tot mai scăpau. De pildă, a venit un preşedinte al Franţei foarte înalt care a fost primit de tovarăşul Ceauşescu pe aeroport. Poza era ridicolă. Ceauşescu mai stătea şi cu pălăria în mână. Ăla era foarte înalt. Şi atunci, tovarăşii i-au pus o pălărie pe cap, dar au uitat să i-o scoată pe aia din mână. Şi a apărut în Scînteia cu două pălării, una în cap şi alta în mână. Au fost câţiva tovarăşi daţi afară şi gata. Prostia ţinea loc de libertate. Intenţiile nu erau de a face o revoluţie, de multe ori se făcea câte o prostie din nu ştiu ce.”
Astăzi, Constantin Dumitru este de părere că, în ciuda rigorilor cenzurii, s-a putut face presă în condiţii onorabile. Aceasta a depins însă numai de conştiinţa celor care şi-au asumat profesiunea de jurnalist cu decenţă. ”Cel puţin la Opinia studenţească nu am făcut propagandă. Editorialele le pot publica şi azi, mi-e teamă că erau mai bine scrise decât azi. Depindea şi de cum te jucai. Şi Echinoxul avea editoriale de calitate. Alţii, prin editorial, înţelegeau acea faţadă, după care scriau ce voiau ei. Editorialul era pupatul, respectul, să trăiţi-ul dat de o publicaţie. Cel puţin în presa studenţească de calitate aceasta nu s-a întâmplat. Editorialul avea cu totul alt sens. Nu făceam politică. În Opinia studenţească, aia pe care am condus-o eu între 1974 şi 1975, n-a existat nici măcar un singur articolaş de laudă. Nici măcar un rând. Iată că s-a putut.”
Presa din anii 1970-1980 a fost reprezentativă pentru starea politică, economică, socială şi culturală a acelor ani. Istoria a reţinut-o ca pe un capitol al unui regim detestabil în care societatea avea aşteptări total diferite faţă de ceea îi propunea el.
