În căutarea românului perfect
Rasismul, eugenia, sângele, limba, cultura şi religia au format împreună arsenalul ideologic al nazismului.
Steliu Lambru, 17.09.2018, 14:41
Rasismul,
eugenia, sângele, limba, cultura şi religia au format împreună arsenalul
ideologic al nazismului. Însă ele separat au fost bagaje de cunoştinţe care în
climatul cultural şi ştiinţific al primei jumătăţi a secolului 20 căutau
confirmări ale diferenţelor dintre etnii şi naţiuni. Ştiinţa etnică dorea să
descopere esenţele naţiunii.
În primele decenii ale secolului 20,
ştiinţa etnică din România era în căutarea românului ideal. Însă acea tendinţă
ştiinţifică era una europeană. Biologia, antropologia şi medicina au fost cele
care s-au angajat în grandiosul proiect şi au propus soluţii pe care ştiinţa de
astăzi le-ar privi cu stupefacţie. Medicii au format baza cercetării etnice,
iar nume precum Gheorghe Popoviciu, Francisc Rainer, Olga Necrasov, O. C.
Lecca, Ion Chelcea și Iordache Făcăoaru s-au distins în acest sens.
Istoricul
Marius Turda predă studii rasiale la Universitatea Oxford Brooks şi a publicat
câteva volume importante despre acest subiect. El a prezentat climatul cultural
şi de idei european în care apare şi se dezvoltă ştiinţa etnică în România: Vorbim despre România Mare, un
stat care era înconjurat de ţări care revendicau teritorii româneşti. Erau
vremuri dificile pentru statul român şi există aceşti oameni la toate
nivelurile care încearcă să ţină ţara împreună cumva. Făcuseră România Mare şi
acum trebuia populată cu români. Erau regiuni în care românii nu erau
majoritari, erau oraşe în care românii nu erau majoritari. Pe de-o parte,
trebuia găsită o modalitate de a întări elementul românesc, de a-i încuraja pe
români să aibă o familie numeroasă, cu mulţi copii care să fie sănătoşi. Pe de
altă parte, trebuia găsită o modalitate de a identifica cine erau aceşti români,
mai ales în zone în care nu era destul de clar lingvistic şi cultural că acei
oameni erau români.
La un moment dat, ştiinţa etnică
părea că găsise esenţele naţiunii: sângele şi trăsăturile rasiale. Marius Turda
afirmă că ele două au beneficiat de toată atenţia medicilor, antropologilor şi
biologilor români: Ştiinţa antropologică,
aşa cum era definită în anii 1920, putea demonstra pe baza analizei grupelor de
sânge sau a trăsăturilor rasiale sau a caracteristicilor fizice că anumiţi oameni
aparţineau anumitor grupuri care pot fi identificate mai uşor, dincolo de orice
dubiu. Să luăm limba ca exemplu. Ea se poate învăţa uşor şi foarte mulţi oameni
se pot declara români sau maghiari, dacă vorbesc acea limbă. Dar dacă ei
aparţin unui grup etnic din punct de vedere rasial, cultura şi limba nu pot
schimba acea apartenenţă. Ele arătau originea individului, familia lui, de unde
venea el, care păstrau acea particularitate a grupelor de sânge sau a zonei
rasiale. Mai ales în anii 1930 acesta a devenit un argument des folosit în a
găsi esenţa românului, de a defini românul. El era definit lingvistic, era
definit cultural sau religios, mai lipsea însă un element: cum arăta acel
român. Trebuia să i se poată găsi acele caracteristici fizice care îl separau
de grec sau de german. A fost uşor pentru oamenii de ştiinţă să-l separe pe
român de german, a fost însă foarte greu să-l separe de grec sau de bulgar
deoarece diferenţele erau minime.
L-am întrebat pe Marius Turda dacă
cercetările rasiale au evidenţiat unitatea biologică a românului: Foarte puţini au împins argumentul rasial atât de
departe încât să creeze zone româneşti rasiale diferite în cadrul României
Mari. Dar s-a făcut şi aceasta însă legată de alte două chestiuni. Prima, de
continuitatea daco-romană şi apoi românească în Ardeal. S-a încercat foarte
mult demonstrarea existenţei unui nucleu etno-rasial românesc în Ardeal care să
respingă teoriile imigraţioniste şi maghiare despre Ardeal. În al doilea rând,
se scrisese despre diferenţele dintre românii ardeleni şi cei din Moldova şi
Muntenia. Românii ardeleni aparţineau grupelor rasiale predominante în Europa
Centrală şi cea de Vest, în timp ce românii din Moldova şi cei din Muntenia,
mai ales cei din Dobrogea, aparţineau grupelor rasiale specifice Balcanilor,
mult influenţate de invaziile asiatice, de ocupaţiile tătară şi turcă, şi
foarte mult influenţate de elementul grec. Se punea şi problema superiorităţii
regiunilor, care era superioară? Răspunsul este uşor de ghicit: Transilvania
era cea care avea cele mai multe trăsături româneşti, cea care le păstrase mai
pure, între ghilimele, care nu se amestecaseră prea mult cu străinii deoarece
românii ardeleni trăiau în vârful munţilor.
Cum arăta, totuşi, românul perfect?
Marius Turda: S-au făcut multe
cercetări asupra moţilor, nu doar pentru că Avram Iancu era moţ şi era un
simbol al luptei împotriva asupririi maghiare, dar şi datorită faptului că
trăiseră destul de izolaţi şi se puteau identifica conform teoriei
antropologice grupuri care tăriseră separat mult timp. Se spunea că românul
tipic era cel din Munţii Apuseni. Deci exista şi o unitate lingvistică, cu
toate că în anii 1930 regionalismele erau foarte puternice. Religios era ceva
mai dificil atunci decât acum deoarece existau mai mulţi români greco-catolici
în Transilvania şi în Maramureş şi români reformaţi. Dar niciodată acest
argument al diferenţei nu a fost împins în a apariţia unei respingeri care să
se spună că ardelenii erau superiori rasial moldovenilor sau muntenilor. Un
singur antropolog a scris aşa ceva şi nu a avut succes.
Românul
perfect a fost o fantasmă ştiinţifică a unei perioade în care gândirea
raţională nu a fost mai prejos decât în epocile anterioare şi nici în cele care
au urmat. Ca şi în alte cazuri, ştiinţa pur şi simplu s-a înşelat.