Ideologia moldovenismului
Moldovenismul a apărut ca formulă identitară în discursul imperialist al Rusiei pentru a submina construcţia şi consolidarea statului român încă de la jumătatea secolului al 19-lea.
Steliu Lambru, 12.06.2017, 11:48
Moldovenismul a apărut ca formulă identitară în discursul imperialist al Rusiei pentru a submina construcţia şi consolidarea statului român încă de la jumătatea secolului al 19-lea. El încuraja separatismele care se opuneau unirii Munteniei cu Moldova şi formării statului român modern. Însă moldovenismul s-a afirmat deplin în timpul regimului sovietic şi moştenirea sa persistă până azi.
Împreună cu istoricul Andrei Cuşco de la Universitatea de Stat din Chişinău am refăcut pe scurt istoria moldovenismului şi a malformaţiilor sale: „Aş menţiona o figură foarte importantă legată de Biserica basarabeană. Este vorba despre ultimul episcop semnificativ al Bisericii basarabene din perioada ţaristă, din perioada 1908-1914, Serafim Ciceagov. A fost strănepotul acelui amiral Ciceagov care vine în 1812 în Basarabia ca trimis al ţarului. Acest Serafim Ciceagov este, la fel ca Pavel Lebedev, simbolul încercării de a pune Biserica basarabeană sub control din partea centrului. El este primul şi singurul demnitar din perioada imperială care încearcă să impună un proiect cvasi-moldovenist. În perioada imperială nu exista, până la începutul secolului 20, niciun fel de element care ar fi putut fi definit drept moldovenist în percepţia rusă asupra Basarabiei. Românii basarabeni sunt percepuţi de majoritatea absolută a observatorilor ruşi drept români cu un anumit specific regional, evident. Dar nu există nicio tendinţă de a demonstra că românii din Basarabia ar fi cumva diferiţi fundamental de cei din România. Cu atât mai puţin de a crea o naţiune moldovenească aparte.”
Situaţia se schimbă radical după victoria revoluţiei bolşevice din 1917. Dornică de revanşă şi de recuperare a Basarabiei pierdută în 1917-1918, URSS a înfiinţat un stat-fantomă, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pe malul stâng al Nistrului, cu capitala inţială la Balta şi apoi la Tiraspol, cu scopul de a răspândi ideile existenţei aşa-numitei naţiuni moldoveneşti. Andrei Cuşco: „În perioada interbelică, activiştii sovietici culturali care voiau să formeze naţiunea moldovenească nu erau siguri cum trebuia să arate ea. A fost o perioadă între 1932-1938 când alfabetul latin a fost introdus în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi în care standardul lingvistic era identic cu cel din România. Nu era nicio deosebire între ce se publica la Tiraspol în română şi ceea ce se publica la Chişinău. Perioada anterioară, între 1924 şi 1932, şi mai ales cea de după 1938 au fost caracterizate de încercări deliberate de a crea limba şi cultura moldoveneşti pe baza unor materiale de o calitate dubioasă. Unul a fost un dialect local, vorbit în satele din Transnistria. Ideea naţională sovietică era circumscrisă ideii de revoluţie culturală, aceste popoare trebuia să sară etapele într-un ritm ameţitor, ceea ce nu reuşiseră în mii de ani să recupereze într-un deceniu sau două. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu aşa-numita naţiune moldovenească, numai că aici miza era cu mult mai clară şi anume combaterea naţionalismului românesc, a proiectului naţional român.”
Odată cu reanexarea Basarabiei în 1940 şi mai ales după 1944, se produc alte modificări ale ideologiei moldoveniste. Andrei Cuşco: „Ceea ce se întâmplă după 1940, mai ales după 1944, este mai interesant, după ce autorităţile sovietice revin în Basarabia. Ele au câteva scenarii în minte. Unul este de a perpetua modelul transnistrean, de a crea o limbă şi o cultură din nimic, opuse românismului. Dar nu se întâmpla aşa pentru că intelectualitatea sovietică moldovenească, scriitorii mai ales, şcoliţi în perioada interbelică, chiar comunişti fiind, nu acceptă acest standard, acest nou canon pe care sovieticii încearcă să-l impună. Către mijlocul anilor 1950 se revine la modele culturale româneşti, lingvistic şi literar. În 1957, când are loc ultima reformă lingvistică se revine la standardul românesc, la panteonul literar românesc. Are loc un fel de românizare latentă, o re-românizare a proiectelor sovietice. În anii 1960, dacă cineva citea un text scris cu grafie chirilică în limba română din Basarabia, oficial limba moldovenească, nu se deosebea de orice text publicat în România. Pe de-o parte avem rusificarea, pe de altă parte moldovenismul declarat ca politică de stat este abandonat de facto de la sfârşitul anilor 1950. Mă refer strict la sfera lingvistică şi culturală, deoarece moldovenismul nu este abandonat în sfera identitară mai largă. Şcoala şi mass media inoculează în conştiinţa publică, mai ales în rândul ţăranilor, faptul că ei sunt moldoveni, cumva deosebiţi de români, deşi nu se explică niciodată prea bine prin ce.”
După prăbuşirea comunismului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice din 1991 asistăm la o altă etapă a ideologiei moldoveniste, una şi mai primitivă, crede Andrei Cuşco: „Altceva este moldovenismul de după 1990-1991, de după independenţă, faţă de moldovenismul sovietic pentru că este un hibrid între concepţia sovietică şi un fel de naţionalism românesc în oglindă. Naţionaliştii care se autodenumesc moldovenişti sunt cumva foarte radicali etnicizând naţionalismul moldovenesc. Ei încearcă, folosind modelul românesc, să întoarcă lucrurile invers. Folosind acelaşi model, demonstrează că ar exista o continuitate între Basarabia de azi şi statul moldovenesc medieval, ceea ce este o aberaţie evidentă. Sau că există elemente identitare moldoveneşti care preced identitatea românească, avându-se în vedere că adversarul este naţiunea română. În acest sens, moldoveniştii de azi sunt mai puţin convingători chiar decât modelul sovietic care se baza pe accentuarea diferenţei, dar nu le etniciza până la absurd. Ceea ce chiar şi pentru moldoveniştii sovietici ar fi fost foarte primitiv deoarece ei încercau să construiască ceva mai durabil pornind de la criterii de clasă şi ideologice.”
Moldovenismul de azi este o ideologie reziduală. În ciuda nonsensurilor sale, forţa sa a rămas semnificativă însă este în scădere constantă.
