Forturile Bucureştiului

Arta militară şi filosofia războiului din secolul al 19-lea cerea ca un oraş strategic, o capitală, să aibă lucrări de apărare împotriva inamicului. Astfel a luat naştere ideea fortificării Bucureştiului...

Steliu Lambru, 26.09.2016, 12:40

Până la jumătatea secolului al 19-lea, Bucureştiul, asemenea altor oraşe din spaţiul controlat timp de secole de Imperiul otoman, a fost lipsit de fortificaţii. Arta militară şi filosofia războiului din secolul al 19-lea cerea ca un oraş strategic, o capitală, să aibă lucrări de apărare împotriva inamicului. Astfel a luat naştere ideea fortificării Bucureştiului care trebuia să protejeze centrul politic şi administrativ al României apărută după 1859.

Am discutat cu istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti şi el ne-a făcut istoria ideii fortificării capitalei României. ”Această idee apare încă de pe vremea lui Cuza (1859-1866). El îşi pune problema să fortifice Bucureştiul, dar îi lipsesc mijloacele. Ideea este reluată de regele Carol I după războiul de independenţă (1877-1878) în condiţiile în care existau relaţii preferenţiale cu Belgia. Carol a putut aduce în ţară, printr-o invitaţie personală, pe generalul Henri Alexis Brialmont, specialist în asemenea construcţii. Generalul Brialmont făcuse fortificaţii asemănătoare, considerate a fi foarte bune, în Belgia. Și aşa au şi fost, un exemplu fiind fortăreaţa Anvers-ului. Se organizează această construcţie amplă, vorbim despre 18 forturi aşezate pe o circumferinţă de 72 de kilometri, în jurul capitalei. Această linie fortificată era menită să ţină capitala departe de tirurile tunurilor inamice. Din acest motiv, forturile sunt situate la o distanţă de aproximativ 14-15 kilometri de oraşul propriu-zis. Între cele 18 forturi existau, din 2 în 2 kilometri, baterii intermediare care să susţină o luptă de aproape, cu tunuri de calibrul 57 de milimetri.”

Centura de forturi a fost încredinţată priceperii generalului belgian şi a fost considerată de o mare importanţă strategică. Sorin Cristescu. ”Construcţia a început în 1883, s-a considerat terminată în 1900, s-a întins pe o durată de 17 ani, dar s-a mai lucrat până prin anii 1910-1911. Construcţia propriu-zisă s-a făcut cu cărămizi obişnuite, s-a făcut o licitaţie pentru 300 de milioane de cărămizi, până la urmă a fost nevoie de 500 de milioane de cărămizi. Problema a fost cea a alegerii tunurilor pentru cupole şi s-au întrecut două firme, cea franceză Creusot şi cea germană Gruson. Au câştigat francezii care au jucat foarte tare. Ei au spus că soldaţii francezii pot sta în cupola fortificaţiei în vreme ce se trage asupra lor. Germanii au refuzat acea abordare şi bine au făcut. Germanii ştiau foarte bine că un soldat nu avea ce căuta în cupolă atunci când se trăgea asupra ei.”

Forturile Bucureştiului au fost de 3 tipuri, cele mai puternice s-au construit în nordul Bucureştiului, în timp ce în sud au fost amplasate cele mai uşoare. Sorin Cristescu a detaliat tipurile lor. ”Forturile de tip 1 erau forturile de la Chitila şi Otopeni, aveau lungimea de 463 de metri şi ca armament 2 tunuri de 150 milimetri şi 2 obuziere de 210 milimetri. Forturile de tip 2 erau cele de la Mogoşoaia şi Jilava, aveau 448 de metri, 4 tunuri de 150 milimetri şi 3 obuziere de 210 milimetri. Forturile de tip 3 sunt cele de la Pantelimon, Cernica, Căţelu, Leordeni, Popeşti, Berceni, Broscărei, Măgurele, Bragadiru, Domneşti, Chiajna şi Tunari, forturi obişnuite de 400 de metri, cu ziduri foarte groase. Dacă intrăm într-un asemenea fort avem o senzaţie groaznică, temperatura este scăzută, este multă umezeală, un mediu foarte propice pentru a contracta tuberculoză. Mai exista un fort acvatic la Ștefăneşti, înconjurat de un şant larg de 50 de metri şi adânc de 6,60 metri. La Afumaţi mai este un fort de tip unic. Forturile mari, de tip 1 şi 2, aveau în interior un aşa-numit reduit, o construcţie circulară ce permitea apărătorilor să lupte chiar şi după ce fortificaţia principală era cucerită. Cele 18 baterii intermediare aveau şi ele câte un tun de 150 milimetri şi 2 obuziere de 210 milimetri.”

L-am întrebat pe Sorin Cristescu cât au costat forturile Bucureştiului şi dacă ele şi-au îndeplinit misiunea pentru care fuseseră proiectate. ”Cine vrea să aibă o fortăreaţă care să fie ca atare, atunci trebuie să considere că la începutul unei campanii militare nu are nevoie de gurile de foc ale fortăreţei. Acolo trebuie ţinute gurile de foc, tunarii şi muniţia aşteptând ca să fie nevoie mai târziu de ei. Or, aceasta nu s-a întâmplat. Atunci când România a intrat în primul război mondial, înainte de semnarea convenţiei militare şi politice cu Antanta de pe 17 august 1916, pe 8 august 1916 rapoartele austro-ungare indicau că cetatea Bucureştiului fusese dezafectată. Toate gurile de foc fuseseră scoase şi trimise la regimentele de pe frontieră care aveau nevoie de ele. În aceste condiţii, cetatea Bucureştiului a devenit absolut inutilă. Costurile ei au fost calculate la 111 milioane lei-aur. Dacă ne gândim că 3,10 lei era costul unui gram de aur, dacă ne gândim că podul de la Cernavodă a costat 35 de milioane de lei, ne dăm seama că ar fi fost mult mai bine ca acei bani să fie folosiţi pentru alte guri de foc.”

În cel de-al doilea război mondial, în forturi au fost montate tunuri antiaeriene pentru apărarea Bucureştiului împotriva atacurilor aeriene americane. După terminarea războiului ele şi-au pierdut utilitatea iniţială şi au primit diverse destinaţii. Celebrul fort 13 Jilava a funcţionat ca închisoare pentru deţinuţii politici din timpul comunismului.