Femei în închisorile comuniste
Femeile au trecut prin cele mai puternice experiențe ale istoriei ca şi bărbaţii iar în închisorile comuniste ele au suferit în aceeași măsură și au îndurat cu același curaj.
Steliu Lambru, 29.03.2021, 15:15
Prezenţa în istorie a femeilor a fost mult timp neglijată, însă importanţa lor nu a fost mai prejos decât cea a bărbaţilor. Femeile au trecut prin cele mai puternice experiențe ale istoriei ca şi bărbaţii iar în închisorile comuniste ele au suferit în aceeași măsură și au îndurat cu același curaj. Una dintre poveștile cele mai impresionante este cea a învățătoarei Iuliana Preduț care provenea din familia lui Toma Arnăuțoiu, lider al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș. În 1958, ea a fost arestată de la catedră și a fost întemnițată împreună cu întreaga familie cu acuzația de a-i fi sprijinit pe rezistenți. La data arestării era însărcinată în 6 luni și o parte din experiența carcerală a fost nașterea fiicei sale în închisoarea de la Văcărești.
La scurt timp de la arestare, Iuliana Preduț este transferată din închisoarea de la Pitești la Văcărești în București unde va da naștere fetiței Libertatea Justina. În anul 2001, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia s-o intervieveze pe eroină: M-au băgat seara în celula 116, și ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar m-au lăsat singură într-un WC turcesc cu 6 găuri care aproape nu se mai vedeau fiindcă erau pline cu materii fecale. Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat. Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător că mă lăsau puterile. M-am aşezat jos, în urina care plutea pe cimentul WC-ului.
Iuliana Preduț se lupta cu fricile ei, se lupta cu soarta potrivnică, se lupta cu mașinăria infernală a statului comunist. Stătea singură într-o celulă și aștepta să nască. “Am încercat să-mi adun puterile şi să stau pe un pat. Simţeam că sunt urmărită prin vizeta celulei. După un timp am privit cu atenţie în jurul meu şi groaza mi-a fulgerat sufletul. Paturile suprapuse până spre tavan erau într-o dezordine uluitoare, ca după o percheziţie amănunţită. Pe cimentul rece şi năclăit erau urme proaspete de sânge, vată murdară, resturi fecale. M-am simţit precum în scenele de groază imaginate doar în romane, prezenţa unor duhuri rele care se apropiau de mine. Teama era atât de mare, mai ales că pe coridor se auzeau nişte sunete stranii. Părea un amestec de geamăt de om şi behăit de oaie, un urlet de fiară sălbatică revărsate cu putere spre celula în care fusesem închisă. M-a cuprins brusc o spaimă de moarte. Copilul se zbătea atât de tare şi îmi lovea pântecele de parcă şi el ar fi vrut să evadeze din infernul în care tocmai intrasem. Am izbucnit într-un plâns înăbuşit, cu şiroaie de lacrimi pe care nu le mai puteam opri.
Și din acel hău al disperării se ivește și speranța pentru Iuliana Preduț. Track: Spaima devenise parcă atât de chinuitoare încât începusem să mă rog lui Dumnezeu să mă ia de pe acest pământ al suferinţei şi întunericului, deşi ştiam că astfel păcătuiesc, fiindcă purtam în mine o altă viaţă pentru care aveam datoria să sper. Deodată, dintr-un ungher al celulei, a apărut pe o rază de lumină orbitoare figura sfântă a unei Maici îndoliate care mi-a zis: “De ce te temi? Nu vezi că sunt cu tine? A dispărut aceea apoi pe aceeaşi rază strălucitoare, lăsându-mi însă în suflet atâta pace şi atâta linişte. Copilul s-a liniştit, lacrimile mi s-au oprit ca prin miracol, iar celula mi s-a părut acum alta, o celulă obişnuită de închisoare în care speranţa trebuia să învingă suferinţa. Învingându-mi starea deplorabilă în care eram, am strâns păturile pline de sânge şi de puroi, am luat în mâini resturile fecale pe care apoi le-am dus într-un colţ al celulei, făcând astfel puţin loc şi pentru mine.
Extazul mistic al Iulianei Preduț se va materializa într-un om. Unul care își păstrase omenia în acel infern omniprezent: Aş fi vrut să mă spăl pe mâini dar nu aveam apă. Nu îndrăzneam să bat în uşă fiindcă ştiam regulile detenţiei, dar mai ales pentru că anticipam refuzul lor. Minune, însă! Vizeta s-a deschis foarte uşor şi un gardian mi-a împins prin ea o căniţă de apă, îmbiindu-mă parcă să o beau, apoi a închis vizeta fără zgomot. M-am spălat pe mâini şi m-am aşezat oarecum liniştită pe marginea patului. Vocea aceluiaşi paznic m-a chemat la vizetă. Mi-a cerut căniţa de metal în care a turnat puţin lapte. Nu mai văzusem lapte de când mă arestaseră. M-a întrebat în şoaptă ce văzusem de mă liniştisem? Mă privise, cred, prin vizetă cum plângeam înăbuşit şi citise pe faţa mea spaima care mă cuprinsese mai înainte. I-am spus cine îmi adusese liniştea: Maica Îndurărilor. Ochii lui păreau plini de nespusă compătimire, atât am putut desluşi prin vizetă. L-am întrebat, fiindcă mi-am dat seama că era un om deosebit în comparaţie cu ceilalţi paznici, de unde veneau acele sunete groaznice care se amplificau pe coridor? Mi-a destăinuit că toate celulele din aripa aceea a închisorii erau pline de bolnavi care nu mai aveau multe zile de trăit.
Iuliana Preduț a supraviețuit. Ca să spună povestea unor vremuri îngrozitoare care să fie scrise în marea enciclopedie a barbariei secolului 20.
