Din istoria producerii energiei electrice în România
Subiect extrem de important pe agenda comunității internaționale de azi, energia electrică este indispensabilă vieții omului de azi.
Steliu Lambru, 11.04.2022, 04:45
Subiect
extrem de important pe agenda comunității internaționale de azi, energia
electrică este indispensabilă vieții omului de azi. De la avansul ei spectaculos
de la începutul secolului al 19-lea, electricității i s-au găsit din ce în ce
mai multe întrebuințări ajungând să fie considerată o necesitate a vieții.
Producerea ei însă a ridicat numeroase întrebări și controverse, cea din
ultimele decenii privitoare la protecția mediului fiind cea care promovează
noile tehnologii alternative. Nu este însă lipsit de interes să remarcăm că
tehnologiile noi de producere a electricității au mers mână în mână cu cele
vechi. Deocamdată, tehnologiile alternative nu sunt total satisfăcătoare pentru
a se renunța la cele vechi.
Și în
România producția de energie a cunoscut toate fazele tehnologiei moderne. De la
centralele pe păcură și gaz la cele pe cărbune, de la hidrocentrale la
centralele nucleare, în ultimii 140 de ani România a construit unități tehnologice
pentru asigurarea necesarului de electricitate pentru economie și pentru
consumatorii casnici. Extinderea rețelei de electricitate pe tot cuprinsul
teritoriului național a fost o prioritate a tuturor regimurilor politice
deoarece un asemenea proiect era peste puterile entităților private. Din ultima
parte a secolului al 19-lea datează apariția termocentralelor și
hidrocentralelor. Prima centrală electrică s-a construit la București în 1882
și funcționa pe gaz. Doi ani mai târziu, în 1884, se construia prima
hidrocentrală la Peleș, la un an de la inaugurarea castelului regal. Ea era
destinată alimentării cu electricitate a reședinței monarhului român. De
atunci, rețeaua de termocentrale și de hidrocentrale s-a extins constant.
După
1945 și instalarea regimului comunist, planul pentru extinderea electrificării
României a fost declanșat. În 1950, cel de-al patrulea baraj al Europei începea
să fie construit la Bicaz, în nordul României, pe cursul râului Bistrița. După
10 ani de mari eforturi, în 1960 centrala a fost pusă în funcțiune. La
sfârșitul anilor 1960, ponderea energiei electrice produsă de hidrocentrale în
România era de doar 1%, iar în urma politicii energetice la jumătatea anilor
1970 crescuse la 12%. Maxim Berghianu a fost președintele Comitetului de Stat
al Planificării, instituție care se ocupa de planificarea economiei României
după model marxist-leninist. Berghianu a avut rang de ministru și a participat,
la jumătatea anilor 1960, la dezbaterile privitoare la investițiile care urma
să se facă în construirea hidrocentralelor. În 2002, el spunea Centrului de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că energia hidro era profitabilă pe
termen lung.
S-a trecut la o
valorificare a potenţialului hidroenergetic, pentru că investiţia e mai mare
iniţial, dar energia este foarte ieftină. Nu cere efortul de combustibili. Ea
se amortizează într-un timp mai lung, dar cu costuri mult mai mici, pentru că
acolo ce ai mai mult? Turnări betoane. Ce costă mai mult sunt utilajul,
turbinele, agregatele, transformatoarele.
În
paralel, statul român continua să se bazeze și pe energia electrică produsă de
cărbune. Exploatările miniere românești, la suprafață și în subteran, erau
numeroase și construirea de termocentrale în apropierea lor era un calcul
rațional.
Maxim Berghianu: Au fost discuţii foarte mari despre puterea calorică, despre transportul spre
centrale a cărbunelui. Pentru acest motiv s-au şi făcut termocentralele în
apropiere de Rovinari, în Oltenia, la Işalniţa, ca să nu se transporte atâta
cărbune. Erau rezerve imense şi am mers pe capacităţi enorme care reduceau din
costuri. Excavarea se făcea la zi, fără să mai construim mine, era exploatare
la suprafaţă. Excavatoarele te costă, dar să nu mai este necesar să
construiești o mină.
Au apărut marile șantiere de
hidrocentrale de la barajele Porțile de Fier și cele de pe râurile Argeș și
Olt. Cele mai spectaculoase au fost cele de pe Dunăre ale hidrocentralelor
Porțile de Fier I și Porțile de Fier II. Prima, cea de la Porțile de Fier I, a
fost construită de România împreună cu Iugoslavia începând cu anul 1964 și a
fost inaugurată în 1972. Este una dintre cele mai mari construcții hidrotehnice
din Europa și cea mai mare de pe Dunăre. Ea însă a avut ca efecte secundare
pierderea vechiului oraș românesc Orșova prin inundare și scufundarea insulei
Ada Kaleh din mijlocul Dunării. Hidrocentrala de la Porțile de Fier II a fost
construită tot de România și Iugoslavia la jumătatea anilor 1980.
Tot la începutul anilor 1970, România
avea în vedere și tehnologia nucleară de producere a energiei electrice. Dar
abia la începutul anilor 1980, centrala atomică de la Cernavodă, oraș la Dunăre
în Dobrogea, avea planurile schițate. Era prevăzută construcția a 5 reactoare
nucleare cu tehnologie franco-canadiană. În momentul de față, la Cernavodă
funcționează două reactoare nucleare care împreună produc 20% din energia
electrică a României. Primul a fost construit între 1982 și 1996, iar cel de-al
doilea între 1983 și 2007. Alte două reactoare au început să fie ridicate în
1984 și 1985, însă proiectul este în derulare. Lucrările la cel de-al cincilea
reactor, a cărui construcție a început în 1987, au fost deocamdată sistate.