De la extaz la agonie şi invers – România în 1918

Ocupată de armatele Puterilor Centrale şi cu o imagine şifonată în ochii aliaţilor ei din cauza încheierii păcii separate din martie 1918, România se străduia, în toamna anului 1918, să iasă cât mai bine dintr-o situaţie disperată.

Steliu Lambru, 02.12.2013, 12:12

Schimbarea raportului de forţe dintre Puterile Centrale şi Antanta în toamna anului 1918 a făcut ca la sfârşitul războiului România să se alfe în tabăra învingătorilor. Răsplata a fost apariţia României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu vechiul Regat al României. Dar acest lucru nu a fost uşor. Până în 1920, elita politică şi societatea în întregul ei au avut de trecut peste obstacolele recunoaşterii internaţionale a noului stat.

Istoricul Ioan Scurtu a arătat cum a trecut România de la extaz la agonie în anii de război 1916-1918. ”Teoretic, România ar fi trebuit să fie pregătită pentru că ea a intrat în război în 1916, deci după 2 ani de la începerea marii conflagraţii mondiale. Era un interval de timp în care în mod normal ar fi trebuit să fie folosit la înarmare şi la pregătirea armatei, a rezervelor. Din păcate nu a fost aşa. După entuziasmul intrării în război, când ostaşii au plecat pe front cu cântece şi cu flori la arme, aplaudaţi de mulţime ca şi cum ar fi mers la o petrecere, după circa 10 zile a venit dezastrul de la Turtucaia. Atunci oficialităţile române s-au trezit la realitate. A urmat, în noiembrie, retragerea din Transilvania şi, la începutul lunii decembrie, ocuparea capitalei, Bucureşti. A urmat retragerea la Iaşi unde, pe lângă toate greutăţile generate de o prezenţă atât de numeroasă, s-a întâmplat să vină şi holera care a secerat mii şi mii de oameni. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, s-a produs şi un accident de cale ferată în care au murit peste 1000 de oameni ca urmare a deraierii unui tren în apropiere de Iaşi.”

În 1917 însă au venit momentele de glorie când armata română a oprit înaintarea trupelor germane şi austro-ungare la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Dar revoluţia bolşevică a provocat capitularea României şi ocuparea ei de către inamic. În ciuda faptului că şi-a pierdut tezaurul în Rusia, a încheiat pacea separată cu adversarii ei, a avut de înfruntat revoluţiile bolşevice din Rusia şi Ungaria, România a fost capabilă să treacă peste aceste mari dificultăţi. Totul s-a datorat unei elite politice vizionare, crede istoricul Ioan Scurtu. ”Toate aceste obstacole au fost depăşite prin faptul că România a avut o clasă politică de valoare. Mă refer, înainte de toate, la Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL, care a fost implicat în evenimente şi a avut un rol important în realizarea Marii Uniri. Atât basarabenii, cât şi bucovineii şi ardelenii au venit la Iaşi cu emisari, înainte de proclamarea Unirii, au discutat cu regele Ferdinand şi cu Ion I. C. Brătianu şi cu alţi politicieni cu privire la modalităţile de a proceda în mobilizarea pentru unire. Ion I. C. Brătianu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris şi acolo s-a confruntat cu marii politicieni ai vremii, de la preşedintele american Wilson la primul ministru al Marii Britanii. Până la urmă a fost o victorie deoarece prin tratatele de pace din 1919-1920 au fost ratificate actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.”

Dar cei doi monarhi ai României, Ferdinand I şi Maria, au fost cei care au mobilizat energiile naţiunii. Ioan Scurtu. ”Regele Ferdinand era german, fusese ofiţer în armata germană. Când în Consiliul de Coroană s-a exprimat opinia pentru intrarea României în război împotriva ţării sale, a familiei sale, el a făcut un act de sacrificiu personal, dar în acelaşi timp un act de mare importanţă pentru România. A existat un schimb de replici cu Petre P. Carp, imediat după Consiliul de Coroană. Carp l-a apostrofat că a uitat că este german şi că nu s-ar fi cuvenit să ia o asemenea decizie. La care regele a răspuns că el ştie prea bine că este german. Dacă interesele ţării mele ar fi fost concordante cu cele ale României”, a spus regele, cu mare bucurie aş fi procedat altfel”. Dar el se considera şi român, rege al românilor, şi a acţionat în interesul ţării în fruntea căreia se afla.

Sacrificiul naţiunii era şi sacrificiul perechii regale, iar caracterele tari se văd în momentele de maximă dificultate. Istoricul Ioan Scurtu. ”Regina Maria a fost din capul locului adepta intrării României în război alături de Antanta. Ea era englezoaică şi a avut un rol important în a-l convinge pe Ferdinand să facă acest sacrificiu personal, în interesul poporului român. Pe parcurs, regele şi regina au fost în permanenţă alături de români, de armată, de principalii lideri politici. Atunci când s-a pus problema retragerii de la Iaşi la Odesa, pe teritoriul Rusiei, pentru ca nu cumva trupele germane să ocupe întreaga Moldovă, regele Ferdinand a spus că el nu părăseşte teritoriul acestei ţări. La fel a procedat şi Ion I. C. Brătianu. A fost un gest care a mobilizat conştiinţa publică, inclusiv pe unii politicieni care s-au grăbit să plece şi să se cazeze în Ucraina, în oraşe aflate la distanţă de linia frontului.”

România Mare a fost obiectivul generaţiei de la începutul secolului 20. Un obiectiv care a fost atins de toţi cei care au crezut în el, prin urmarea unor modele şi principii, prin depăşirea emoţiilor şi ezitărilor, printr-o voinţă puternică.