Cultura penuriei
În comunism, penuria devenise o regulă, iar unii istorici au considerat-o a fi chiar o cultură. Mai ales în anii 1980, când sărăcia se generalizase şi se acutizase, penuria era cuvântul de ordine în viaţa de zi cu zi.
Steliu Lambru, 04.04.2016, 13:10
Aproape nimic nu se mai cumpăra fără stat la coadă şi fără irosirea unor mari intervale de timp. Istoricii au cercetat în arhive scrisorile oamenilor obişnuiţi către instanţele de partid şi de stat care reclamau lipsuri de tot felul. Într-o situaţie economică deplorabilă provocată de politica unui regim incompetent şi obsedat de fixisme, relaţiile dintre oameni s-au constituit în vederea depăşirii penuriei. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti a descris noul mecanism:
”Interzis dar posibil a fost unul dintre paradoxurile cotidianului comunist. Penuria, restricţiile, raţionalizările impuse de regimul Ceauşescu pentru a masca o realitate economică dezastruoasă au generat adesea soluţii ingenioase prin care totul devenea permis şi accesibil. Au apărut reţele informale ale supravieţuitorilor şi descurcăreţilor, gata în orice moment să găsească o soluţie pentru problemele aparent insurmontabile ale existenţei cotidiene, de la înlesnirea unui avort la obţinerea unei funcţii, iertarea de o pedeapsă administrativă sau obţinerea de bunuri. În aceste reţele găsim reprezentate toate categoriile sociale în funcţie de interesele şi nevoile lor politice sau economice. Reţelele informale au funcţionat după alte reguli decît normele oficiale şi au constituit o alternativă profitabilă, mai ales pentru cei care le gestionau, dar şi pentru cei care au fost nevoiţi să apeleze la ele. Economia secundară a fost întotdeauna dependentă de sectorul de stat, de resursele acestuia şi s-a folosit de canalele de distribuţie ale acestui sector.”
Reţelele sociale care încercau să depăşească penuria se întrepătrundeau cu autorităţile, cu moravurile, cu politicile oficiale. Deşi au constituit modele societale subterane, ele erau strâns legate de cotidian şi autorităţile erau perfect conştiente de existenţa şi funcţionarea lor. Mioara Anton. ”Reţelele informale au dat o notă de specific regimurilor comuniste, pentru că nu vorbim numai despre o particularitate românească, şi au evidenţiat o serie de practici prin care oamenii şi-au făcut existenţa mai suportabilă în comunism. Sursele documentare care ne permit să reconstituim practicile cotidiene sunt memoriile, jurnalele, interviurile cu activiştii mărunţi, cu descurcăreţii, artizani ai reţelelor care au cuprins toate structurile de partid şi de stat. Avem şi documente oficiale, note, informări, rapoarte care surprind evoluţia şi importanţa reţelelor în ansamblul economiei de comandă. Multiplicarea lor a fost direct legată de criminalizarea sistemului în sensul de extindere a fenomenului corupţiei şi generalizarea penuriei. De exemplu, campaniile pentru eradicarea bacşişului, la începutul anilor 1970, împreună cu combaterea parazitismului social, au fost printre puţinele încercări publice ale regimului de a mobiliza societatea în vederea instituirii unor norme care să fie general acceptate şi care ţineau, potrivit retoricii oficiale, de însuşirea unei conduite corecte de către toţi cetăţenii.”
În faţa acţiunilor destructurante produse de penurie, regimul a încercat să reacţioneze. Mioara Anton: ”Pe măsură ce programele de dezvoltare ale economiei au înregistrat eşecuri au fost elaborare noi reguli de administrare a penuriei. Amintesc Programul de autoconducere şi autoaprovizionare a populaţiei, emis în 1981, prin care se interzicea aprovizionarea din alte localităţi decât cele de reşedinţă. Un an mai târziu apare Programul alimentaţiei raţionale, după care a urmat cartelarea alimentelor, dar şi o legislaţie specială care pedepsea acţiuni de ordin economic generate de penurie. Planificarea centralizată ilustrată propagandistic prin cincinalul calităţii, celebrul cincinal în 4 ani şi jumătate sau cincinalul revoluţiei ştiinţifice, a fost un eşec niciodată recunoscut şi asumat de către regimul Ceauşescu. Încercarea lui Iulian Dobrescu din 1982, şeful Comitetului de Stat al Planificării, de a-l convinge pe Ceauşescu de necesitatea adaptării planurilor de producţie la tendinţele economiei mondiale nu l-a convins pe acesta. Dobrescu a insistat într-un raport pentru un raport corect între calitate şi cantitate care ar fi dus, în opinia sa, la o creştere economică şi la mai puţine privaţiuni pentru populaţie. Sugestiile sale nu au fost luate în seamă şi Dobrescu a demisionat din funcţie.”
Penuria a fost, la prima vedere, un produs al crizei economice. Dar ea a avut drpet cauză profundă natura regimului. Din nou, istoricul Mioara Anton: ”O altă direcţie care a încurajat dezvoltarea economiei informale a fost ceea ce istoricul american Jowitt a denumit drept familiarismul regimului. Adică rutinizarea partidului şi naţionalizarea societăţii. Monopolul partidului fusese subminat de un sistem clientelar, dezvoltat la nivelul elitei şi în conexiune cu aceasta, fapt care a uşurat tranzacţiile ilegale sau semiilegale. Partidul a permis şi chiar a consolidat anumite atitudini şi comportamente politice tradiţionale la vârful puterii, cât şi la nivelul societăţii. Imaginea pe care liderul partidului o avea asupra societăţii era mai mult decât optimistă. În opinia sa, consumul pe cap de locuitor crescuse, în magazine de găseau produse diversificate, chiar dacă nu pentru toate gusturile şi nu foarte colorate, iar asistenţa medicală se situa la cote normale.”
Cultura penuriei s-a sfârşit în 1989. Dar moştenirea sa, reţelele de descurcăreţi, din păcate a rezistat şi a fost punct de plecare în refacerea economiei în democraţie.
