Cremaţiunea în România

Una dintre ideile cele mai avangardiste pentru societatea conservatoare românească din ultimul sfert al secolului al 19-le a fost incinerarea morţilor, în locul tradiţionalei înhumări.

Steliu Lambru, 24.02.2014, 10:39

Ca orice idee nouă, ea a fost promovată mai ales de intelectuali, la început neavând nicio aderenţă în rândul oamenilor obişnuiţi şi nici chiar în cel al elitelor tradiţionaliste. Cu timpul, odată ce a devenit mai cunoscut şi promovat din raţiuni de igienă publică, cremaţionismul a fost adoptat ca o variantă mai practică a înmormântării.Odată cu ideea incinerării apar şi cuvinte noi în limba română cum ar fi cremaţiune şi cremaţionist. Nichifor Crainic, unul dintre adversarii cremaţiunii din perioada interbelică, pune în circulaţie termenul depreciativ cenuşar. Istoricul Marius Rotar, preşedintele Asociaţiei Cremaţioniste Române, ne-a fost ghid în istoria cremaţionismului românesc pe care l-am întrebat când apare ideea în spaţiul românesc:

“Este vorba despre a doua jumătate a secolului al 19-lea. Bineînţeles că a fost un model occidental care a fost preluat şi în România. Cei care au susţinut erau membri unei elite. În primul rând a fost vorba despre doctori, care au susţinut din considerente utilitariste ideea cremaţiunii. Sunt câteva personaje celebre, cel mai cunoscut fiind Constatin I. Istrati. În teza lui de doctorat din 1876, Îndepărtarea cadavrelor, el susţine în mod deschis ideea incinerării. El va fi ministru de câteva ori, primar al Bucureştiului, şi va ajunge preşedinte al Academiei Române. Ca o încununare a crezului său cremaţionist, la moartea sa din 1918, va fi incinerat la crematoriul Pere Lachaise din Paris. Alţi câţiva reprezentanţi cunoscuţi ai cremaţionismului au fost directorul teatrului naţional din Iaşi Mihail Codreanu şi profesorul universitar Constantin Tiron, tot de la Iaşi. Există o serie de diferenţe între Transilvania şi ce se întâmplă în România, spaţiul transilvănean reacţionează la astfel de idei şi adoptă mai mult o abordare critică a cremaţiunii. Interesant este că reacţia Bisericii Ortodoxe Române până la primul război mondial nu a fost extrem de violentă. Abia în 1900 apare o serie de articole legate de incinerare în Revista Teologică şi în revista Biserica Ortodoxă Română. Până în 1914, ideea cremaţionistă a fost una externă spaţiului românesc, şi aici nu există un crematoriu.”

Construirea crematoriului uman Cenuşa la Bucureşti, în 1928, înseamnă o creştere a adepţilor cremaţionismului. Însă Marius Rotar spune că aceia care aveau această opţiune nu aveau neapărat opţiuni ateiste ori anticreştine.

“Ceea ce este interesant este faptul că în România cei care au susţinut ideea cremaţiunii nu s-au declarat ca fiind împotriva creştinismului ori atei ori liber cugetători, cu excepţia lui Constantin Tiron de la Iaşi. Cremaţioniştii români au fost nişte idealişti, ei nu şi-au închipuit că Biserica Ortodoxă Română va reacţiona cu atâta vehemenţă. În perioada interbelică profilul cremaţionistului nu suferă mai modificări, cu excepţia faptului că alături de membrii elitei apar şi alţi adepţi din clase sociale inferioare.”

Cu ce dificultăţi se confruntau cremaţioniştii români? Marius Rotar. “A fost vorba despre dificultăţile financiare. Construirea crematoriului Cenuşa şi ideea cremaţionistă nu ar fi devenit niciodată o realitate dacă nu ar fi existat sprijinul direct al Primăriei Capitalei. Au fost cel puţin cinci primari care au susţinut ideea, cel mai cunoscut fiind Ion Costinescu, care ajunge şi ministru al sănătăţii. A fost preşedinte al Societăţii Cenuşa. Interesul a fost unul utilitar în sensul în care se dorea incinerarea cadavrelor persoanelor decedate şi nerevendicate de nimeni, mai ales de vagabonzi şi marginali. Există şi cazuri în care au fost incineraţi şi copii, menţionate în revista Flacăra Sacră şi în registrele de la crematoriul Cenuşa.”

Tot de la Marius Rotar am aflat ce s-a întâmplat după încheierea celui de-al doilea război mondial: “După 1945, mişcarea cremaţionistă din România primeşte o grea lovitură în sensul că revista cremaţioniştilor români, Flacăra Sacră, nu mai apare. Nu se constată o creştere mare a popularităţii ideii, cifrele variază de la 248 de incinerări, în 1928, la 552 în 1947. Vorbim totuşi de un procent scăzut, şi în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, cam zero virgulă ceva la sută. Instaurarea comunismului în România nu a generat creşterea numărului incinerărilor, dimpotrivă, numărul a scăzut. În anul 1953 se înregistrează 260 de incinerări. Ideea omului de tip nou şi toată povestea care există cu cremaţiunea care ar fi fost sprijinită direct de comunişti nu se confirmă prin statistici. Abia în anii 1970 începe să crească treptat numărul incinerărilor şi se ajunge la un apogeu în anii 1980. Dar aceasta se explică şi prin creşterea populaţiei Bucureştiului în acea perioadă.”

Pe lista românilor care au ales incinerarea ca alternativă la înhumare se află nume celebre: istoricul religiilor Mircea Eliade şi discipolul său Ioan Petru Culianu, criticul literar Matei Călinescu, jurnalistul Felix Aderca, istoricul Adolf Armbruster, cântăreaţa Doina Badea, actriţa Clody Bertola, politologul Silviu Brucan, lingvistul Theodor Capidan, regizorul Sergiu Nicolaescu. Cremaţiunea a rămas însă o practică controversată şi redusă ca pondere, ea ţinând strict de convingerile şi alegerea individului.