Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române
Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989.
Steliu Lambru, 16.11.2015, 13:26
Se spune că unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții unui om este ceea ce lasă în urma lui, adică moștenirea. Este vorba nu numai de bunurile fizice, cât mai mai ales de bunurile simbolice, de comportament, de îndemnuri pentru urmași, de mod de viață. Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989, după aproape o jumătate de secol de regim comunist. A lăsat în urmă un uriaș capital simbolic de credință politică și religioasă, de integritate, austeritate, rezistență fizică și psihică în confruntarea inegală cu regimul comunist, în fața căruia mult prea mulți oameni au cedat ori cu care au colaborat. ”Diavolul în istorie”, așa cum a denumit filosoful polonez Leszek Kolakowski regimul terorii roșii, nu l-a lăsat în pace pe Corneliu Coposu până în anul 1989, anul căderii sale. A căutat să-l ademenească, să-i corupă sufletul și convingerile și să-l compromită. După propriile mărturii, confirmate și de documentele descoperite în arhiva fostei Securități, după eliberarea din închisoare, Coposu a fost arestat pe perioade scurte de 27 de ori, casa i-a fost percheziționată de alte zeci de ori, confiscându-i-se mai mult de 3000 de documente personale.
Corneliu Coposu a fost omul în jurul căruia, în 1989, câțiva români, după care au urmat din ce în ce mai mulți, s-au angajat pe calea refacerii țesutului politic, societal, cultural și mental românesc grav lovit de practicile tiraniei comuniste. În primele luni ale anului 1990, Coposu părea singur și refuzat de majoritate. Totuși, în 1995, anul în care înceta din viață, Coposu avea de partea sa un procent semnificativ de cetățeni români hotărâți să schimbe ceva. În schimbarea de atitudine pe care românii au avut-o între 1990 și 1995 față de Coposu, cel mai mult a cântărit cantitatea uriașă de suferință pe care acest om a îndurat-o. După 17 ani și jumătate de regim de închisoare de exterminare, între 1947 și 1965, ”Seniorul”, așa cum a fost supranumit cu respect și duioșie, a confirmat un proverb vechi de când lumea: că adevărul triumfă întotdeauna, că el iese deasupra apei ca untdelemnul. Dar Corneliu Coposu nu s-a referit niciodată la sine ca la un exemplu singular de urmat. El a spus mereu că modelul său a fost cel al unei întregi generații de români care, fatalmente, nu au supraviețuit pentru a povesti grozăviile văzute și îndurate.
Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964. 9 ani din cei 17 i-a petrecut într-un regim de completă izolare și la ieșirea din izolare aproape că uitase să vorbească.
Întâlnirea cu un om de statura morală a Seniorului este un privilegiu, iar experienţa existenţială maximă pe care a putut-o împărtăși a fost închisoarea ca univers închis, întunecat și represiv în cel mai înalt grad. Pentru Coposu, acel univers a fost penitenciarul de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”
Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume, ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, își amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care îl ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”
De multe ori Coposu a fost întrebat dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, de tot atâtea ori el a răspuns negativ. În 1993 spunea: ”mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”