Congresul al XIV-lea al PCR, ultimul bal
Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989 era aşteptat cu mare interes de către români şi de către toţi cei interesaţi de cursul politic pe care avea să-l dea Nicolae Ceauşescu lui şi Românie
Steliu Lambru, 04.11.2013, 10:58
Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989 era aşteptat cu mare interes de către români şi de către toţi cei interesaţi de cursul politic pe care avea să-l dea Nicolae Ceauşescu lui şi României. Niciodată un congres al partidului unic nu a fost aşteptat cu un asemenea amestec de interes şi temere. De obicei, congresele şi conferinţele partidului erau evenimente ignorate de omul obişnuit care interacţiona cu ele numai pentru că era forţat de aparatul de partid şi de cel represiv. Dar acest congres era unul al neliniştii, cei mai neliniştiţi erau românii înşişi care vedeau cum în jurul lor regimurile comuniste se prăbuşeau unul câte unul. Cum regimul lui Ceauşescu părea etern, românii nu mai sperau într-o schimbare paşnică, iar cei pesimişti în niciun fel de schimbare.
Societatea românească era prizoniera propriilor frustrări, neputinţe, lipse de viziune şi de acţiune a clasei politice care nu îi putea găsi un succesor dictatorului care conducea România din 1965. Începând cu 1974, politica de personalizare excesivă a regimului a culminat cu anii 1980 atunci când totul devenise insuportabil. Pe fondul crizei cronice de sistem a comunismului a apărut şi ambiţia iraţională a lui Nicolae Ceauşescu ca România să-şi achite integral datoria externă. Aceasta a dus la privaţiuni extreme care au atins şi mijloacele minimale de subzistenţă cum ar fi hrana şi căldura.
Inginerul Pamfil Iliescu a lucrat la ”23 August”, una dintre marile întreprinderi ale României. Iliescu a fost şi lider sindical şi era în permanenţă în contact cu oamenii şi nevoile lor. Atmosfera se deteriora galopant, cea mai gravă era deteriorarea psihologică a oamenilor. Înregistrarea cu inginerul Iliescu a fost realizată de Centrul de Istorie Orală în anul 2002. ”În utimii 5-6-7 ani începea să se facă simţită munca în zadar pe care o depuneam. Plecând de la ce?! Mai ales în Uzina “23 August” lucrul ăsta era foarte pregnant. Oamenii munceau, de muncit. Problema a apărut în momentul în care a apărut epoca de investiţii masive. În ultimii ani, mai ales în ultimii 5 ani, la mijlocul anilor ‘80, s-a văzut că de fapt tot ce facem investiţii sunt bani aruncaţi. Cel puţin eu pot să spun că la secţia noastră am făcut investiţii, în toată perioada asta, am făcut investiţii de o jumătate de miliard de lei. Asta însemna mult atunci. Acuma ar însemna sute de miliarde, dacă nu cumva mii. Şi de la o investiţie de mai bine de o jumătate de miliard nu reuşeam să folosim, fără să exagerez, absolut nimic!”
Industria românească, în care se investiseră foarte mulţi bani, majoritatea împrumuturilor pe care România le contractase, trebuia să asigure prosperitatea. Dimpotrivă, ea se dovedea a fi o piatră de moară pentru economie. Cauza acelei disfuncţionalităţi de proporţii era logica hiper-birocratizată în care funcţiona regimul comunist. Pamfil Iliescu: “O hibă care a fost absolut generală era următoarea: ţi se dă un utilaj şi ţi se zicea: poftim! Ia-l în primire. Ţi-l punea acolo, da’ ăsta nu se lega cu restul fluxului de producţie. Ăsta are nevoie de nişte legături care se fac într-o perioadă de asimilare, când trebuie să mai faci nişte modificări la el, trebuie să mai faci nişte adaptări. Or, pentru astea nu mai erau bani niciodată! Adică totdeauna au fost bani numai ca să construieşti, ca să faci utilajul, aşa cum îl vezi la o expoziţie. Dar ca să-l integrezi în ceva, nu mai existau bani în investiţii. Şi-atunci, fiecare utilaj din ăsta, utilaje scumpe şi multe, au fost aduse, puse acolo, da’ nu s-au montat pentru că mie mi cerea planul tot aşa ca înainte.”
Relaţiile comerciale cu celelalte ţări socialiste deveneau din ce în ce mai dificile astfel încât România era pe cale să devină un sistem economic închis. Se producea pe stoc, iar conducerile multor întreprinderi erau obligate să accepte produse şi utilaje care nu aveau nicio legătură cu obiectul de activitate. Explozia din decembrie 1989 a fost cauzată şi de faptul că Nicolae Ceauşescu, obtuz până la pierderea de sine, nu a înţeles să cedeze puterea la Congresul al XIV-lea. În decembrie 1989, cei care au ieşit în stradă au fost tocmai muncitorii de la marile platforme industriale. Pamfil Iliescu: “Pe la colţuri începeau să se discute multe. Adică era împământenit sistemul ăsta: una vorbesc la şedintă şi alta vorbesc când am ieşit pe uşa sălii de şedinţă. Una era ceea ce se discuta şi care mergea pe linia cu “ce am zis, ce am făcut” şi alta era ce se făcea. Lumea începuse să obosească, şi de faptul că nu mai exista nici sâmbătă nici duminică, că nu mai existau zile libere. Culmea că duminica se lucra poate mai cu spor decât în cursul săptămânii pentru că nu mai era cine să te bată la cap! Foarte multe lucruri se rezolvau duminica. Nemulţumiri erau multe. Erau nişte oameni foarte activi pe linie de partid. În special maiştrii. Când te duceai în secţie, la un moment de destindere, începea o discuţie de critică a sistemului chiar. Adică nu era chiar aşa, în stil deschis dar era colosală diferenţa între modul de a discuta la şedinţă şi modul de a discuta între colegi. Fără exagerare, foarte multă lume a aşteptat o schimbare la Congresul. Deziluzia a fost mare când am văzut că după Congres că lucrurile au rămas la fel, pentru că de acuma erau nişte exemple împrejur. Ca stare de spirit situaţia era explozivă, adică era de aşteptat. Nu s-a mirat, cred, multă lume, că s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”
Ce a urmat Congresului al XIV-lea al PCR după numai o lună a însemnat recâştigarea libertăţii plătită cu sânge. “Noiembrie, ultimul bal” este numele unui film al regizorului Dan Piţa, nume care a devenit sinonim pentru petrecerea de final de dinaintea dezastrului pe care o dă orice regim tiranic înainte de a ajunge la lada de gunoi a istoriei.
