Centenarul relațiilor România-Polonia

La finele primului război mondial, harta Europei Centrale și de Est arăta diferit față de cum fusese înainte.

Steliu Lambru, 11.10.2021, 02:14

La finele primului război mondial, harta Europei Centrale
și de Est arăta diferit față de cum fusese înainte. Imperiile otoman, rus și
austro-ungar dispăruseră și statele naționale le luaseră locul. Primul război
mondial lăsase în urmă 10 milioane de morți și cu toate acestea, deși era un
război detestat, învinșii imaginau politici de recuperare a teritoriilor
pierdute tot pe calea armelor. Învingătorii, pe de altă parte, încercau să pună
la punct politici de alianță care să împiedice reapariția războiului. Care nu a
putut fi evitat el purtându-se, cu câteva excepții, între aceiași dușmani din
prima conflagrație mondială.

România
și Polonia aveau interese comune după 1918. Ele s-au apropiat și mai mult, mai
ales că reapariția graniței comune ușura reluarea relațiilor care datau din
Evul Mediu. Istoricul Ioan Scurtu a povestit cum s-a produs apropierea începând
cu anul 1921. Convenția din
martie 1921 era o convenție militară și ea prevedea ajutorul reciproc în cazul
unui atac neprovocat la granița orientală din partea Rusiei sovietice. Polonia
se confruntase cu trupele ruse sovietice și cu cele ucrainene și avea nevoie de
un asemenea tratat cu România pentru a se asigura de un sprijin, pe de-o parte.
Pe de alta, voia să aibă un prieten la granița de sud, iar România unul la
granița de nord. Exista un interes comun al celor două state. Tradițional,
Moldova și Polonia au fost state vecine.

România
și Polonia aveau nevoie de recunoaștere și aceasta se putea obține printr-o
politică de cooperare regională. Al doilea pilon al recunoașterii era
promovarea principiilor Societății Națiunilor pe plan european care puneau
eliminarea războiului în centrul consolidării păcii. Așa cum se spune că pacea
se asigură prin a face pregătiri de război, și apropierea româno-polonă se
construia în jurul cooperării militare, concretizată prin amintita convenție
militară, reînnoită în 1926. Ioan Scurtu a sintetizat conținutul actului. Convenția prevedea elaborarea
unui document privitor la colaborarea militară între cele două state. Au avut
loc mai multe întâlniri între statele majore din cele două țări, s-au stabilit
modalități concrete de colaborare. Dar, între timp, în 1926 această convenție a
fost reînnoită într-o formulă care spunea că cele două state se vor sprijini în
cazul unui atac neprovocat din partea altui stat. Nu mai exista prevederea
expresă la granița de răsărit, deci cea cu Uniunea Sovietică. Discuțiile au
evoluat în sensul găsirii unei colaborări între cele două armate la celelalte
granițe.

Promițătoarea
cooperare militară româno-polonă avea însă să se complice. Ioan Scurtu ne spune
cum. Polonia se afla într-o
dispută teritorială cu Cehoslovacia care devenise aliata României prin Mica
Înțelegere. Și atunci, planurile militare n-au mai putut fi finalizate, să se
ajungă la elemente concrete, la exerciții militare comune și așa mai departe.
Polonia și Cehoslovacia renăscând, între liderii politici ai celor două state
au existat deosebiri de vederi care ținea de ambiția fiecăruia de a fi în
primul plan ca aliat. Când ministrul de externe al României Take Ionescu a
propus încă din 1919 conducătorilor celor două state o alianță de la Marea
Baltică la Marea Neagră, nici Polonia și nici Cehoslovacia nu au acceptat.
Regiunea Teșin aflată în dispută era foarte bogată în minereu de cărbune. Era
vremea în care cărbunele juca un rol extrem de important. Cehoslovacia mai avea
probleme de frontieră și cu Ungaria, în timp ce Polonia nu avea. Și atunci, nu
se simțea atrasă de o colaborare cu Cehoslovacia pe un teren care ar fi dus la
ostilizarea Ungariei.

Reorientarea diplomatică europeană de
la mijlocul anilor ’30, încercările Franței și Marii Britanii, garantele
tratatelor de pace de după primul război mondial, de a îmblânzi o Germanie
nazistă din ce în ce mai agresivă au dus la modificări de percepție. Aflată
între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, urmașa Rusiei țariste, cele două
mari puteri cu care se războise vreme îndelungată încă din Evul Mediu și care o
striviseră în 1795, Polonia dorea să-și asigure liniștea frontierelor. Ioan
Scurtu. Diplomația poloneză
a navigat și la un moment dat a reușit să ajungă la relații apropiate cu
Uniunea Sovietică, să convină un fel de pact de neagresiune. Apoi și cu
Germania a reușit să încheie un fel de pact de neagresiune în 1934. Cele două
state, Polonia și Germania, se angajau să pună în aplicare Convenția de la
Paris din 1928 care prevedea excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a
diferendelor dintre state. Pe acest teren, colonelul Beck, ministrul de externe
al Poloniei, a desfășurat o vie campanie împotriva lui Nicolae Titulescu,
președintele Societății Națiunilor, care urmărea realizarea unui sistem de
securitate colectivă care viza Germania. Până la urmă, istoria a dovedit că
acea politică a fost falimentară. Polonia a fost atacată de Germania pe 1
septembrie 1939, iar pe 17 septembrie 1939 și de Uniunea Sovietică.

Din păcate, și Polonia și România vor
cădea victime ale pactului Ribbetrop-Molotov, prima în 1939, la scurt timp după
înțelegerea germano-sovietică, iar România va urma în vara anului 1940. În
amintirea vechii prietenii, România a mai putut ajuta Polonia prin lăsarea
conducerii politice, a armatei și tezaurului polonez să treacă prin teritoriul
românesc și să ajungă în Occident.