Bucureştiul grecesc

Grecii încep să privească mai insistent spre nordul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al 15-lea când are loc cea mai mare tragedie a lumii creştin-ortodoxe, căderea Constantinopolului, în 1453, sub loviturile turcilor otomani...

Steliu Lambru, 17.03.2014, 12:24

Grecii sînt cel mai vechi neam dintre toate cele care au sosit în spaţiul românesc şi care au lăsat urme importante în istoria sa. Primele prezenţe sunt cele ale grecilor antici care au fondat pe malul Mării Negre coloniile Histria, Tomis şi Callatis, cu câteva secole bune înaintea erei noastre. Dobrogea sau provincia românească dintre Dunăre, Deltă şi Marea Neagră a fost leagănul pentru multe comunităţi greceşti. Au rămas urme şi în toponimie, în nordul Dobrogei există localitatea Greci. Iar cel mai înalt pisc din Munţii Dobrogei, cu o altitudine de 467 metri, este vârful Greci. Nu departe de Munţii Dobrogei se află cetatea Enisala, fortăreaţă a grecilor bizantini şi a genovezilor de la sfârşitul secolului al 13-lea.

Grecii încep să privească mai insistent spre nordul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al 15-lea când are loc cea mai mare tragedie a lumii creştin-ortodoxe, căderea Constantinopolului, în 1453, sub loviturile turcilor otomani conduşi de sultanul Mehmet al II-lea. Istoricul Georgeta Penelea-Filiti este de părere că, metaforic vorbind, atunci a murit o lume care a renăscut în spaţiul românesc, în viitoarea cetate a ciobanului Bucur.

“În momentul în care Bizanţul se prăbuşeşte, grecii privesc Ţările Române ca pe un posibil liman. La o diferenţă mică de timp se întâmplă ceva: avem o primă atestare documentară a Bucureştilor. Poate că a fost o coincidenţă fericită: în 1453 se prăbuşeşte Bizanţul, în 1459 este atestat acest târguşor, loc de interferenţă, care peste 200 de ani va deveni capitală şi astăzi e una dintre metropolele Europei. Ce s-a întâmplat la 1453? S-a prăbuşit o lume caracterizată printr-o extraordinară vivacitate, extraordinară dezvoltare urbană, politică, juridic㸠instituţională care îi caracteriza pe greci. În momentul în care au fost cuceriţi de turci, oameni care veneau din alt mediu şi de altă cultură, ciocnirea a fost inevitabilă şi foarte multor greci nu le-a rămas altceva de făcut decât să părăsească Bizanţul. Poate cea mai reprezentativă familie din Bizanţ a fost cea a Cantacuzinilor. De obârşie imperială, foarte bogaţi şi foarte muncitori, din Bulgaria s-au relocat încet-încet până au ajuns în spaţiul românesc. Această familie Cantacuzino, atât de implicată în istoria României, ajunge în secolul 17, când ţara este sfâşiată de lupte politice, să devină campioana sentimentului naţional. Această împământenire, această românizare a grecilor, devenise o realitate.”

După 1453 începe o altă istorie a grecilor, o parte din ea fiind în nordul Dunării. Aşezarea grecilor în Muntenia, în Bucureşti, trebuie privită ca un proces în derulare, neliniar, care a urmat raţiuni economice, politice şi de opţiuni personale. Georgeta Penelea-Filiti. “Grecii nu vin în spaţiul bucureştean numai în calitate de principi, la un moment dat se spunea despre unul dintre ei că e “fabricant de domni” deoarece şi-i subordonase pe toţi competitorii la tronul Ţării Româneşti. Cei care vin în Muntenia sunt atraşi de multele posibilităţi, mai ales de câştig, de valorificarea unor bunuri, de dulceaţa traiului şi vin pături sociale diferite. Aş spune un lucru, fără să fi făcut totuşi vreo statistică, din parcurgerea documentelor. În majoritate, grecii sunt fie în negoţ şi finanţe, fie în cultură. Aici intervine un element care avea să caracterizeze istoria României pe sute de ani care aveau să urmeze după anul 1453. Caracterul românilor era unul binevoitor, tolerant, gentil, dar pasiv. Şi-atunci a fost binevenit un element dinamic, activ, care începe o acţiune şi caută s-o şi finalizeze. Aceşti greci vin, cu bunele şi relele lor. În fluxul de greci care vine spre Ţara Românească, fără îndoială că vin, ca o adevărată camarilă, şi cei din jurul domnilor. Şi întotdeauna, un financiar, un strângător de impozite, nu este o persoană plăcută. Dar vin profesori, doctori, jurişti, toată această societate participă la coagularea propriei nostre societăţi urbane, o dinamizează şi o culturalizează.”

Moment de vârf al prezenţei grecilor în Bucureşti este secolul al 18-lea, aşa-numita perioadă fanariotă. Atunci se instalează principi din familii greceşti care, unele dintre ele, vor ridica gradul de cultură al provinciei şi se vor asimila. Georgeta Penelea-Filiti cu detalii. “Nu putem să nu amintim această puzderie de greci care vin aici, care lucrează, care se îmbogăţesc şi care mai fac un lucru valabil până astăzi: strategia matrimonială. Din raţiuni de împământenire, de integrare, ei aveau nevoie să fie căsătoriţi cu românce. Din decizia de a nu mai pleca din Ţara Românească, sunt foarte mulţi greci care rămân aici astfel încât, în 1719, unul din ei spune: “Constantinopolul? E un oraş care nu mă mai interesează. Aici găsesc tot ce-mi trebuie.” Şi tot în secolul 18, un alt grec entuziast face o mărturisire duioasă: “dacă există paradis, acela trebuie să semene cu Valahia.” Afluxul de greci face ca Bucureştiul să poată fi numit un oraş grecesc.”

Printre personalităţile istoriei României cu origini greceşti se numără scriitorii Ion Luca Caragiale şi Panait Istrati, artiştii Hariclea Darclee şi Jean Moscopol, politicianul I. G. Duca, industriaşul Nicolae Malaxa, bancherul Zanni Chrissoveloni. Dar aceştia sunt numai câţiva dintre cei care au marcat viata Bucureştiului, care a fost, în acelaşi timp, grecesc dar şi al mai multor neamuri.