Basarabia 80

Pe 26 și 27 iunie 1940, România primea din partea Uniunii Sovietice două ultimatumuri prin care era somată să-i cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, cu acordul Germaniei naziste.

Steliu Lambru, 29.06.2020, 14:49

Pe 26 și 27 iunie 1940, România
primea din partea Uniunii Sovietice două ultimatumuri prin care era somată să-i
cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, cu acordul Germaniei naziste.
Ultimatumurile, adevărate acte de agresiune, confirmau natura violentă a celor
două tipuri de totalitarism, nazist și comunist. Pentru românii dintre Prut și
Nistru, până în iunie 1941 când armata română revenea în Basarabia, urma un an
de calvar plin cu asasinate, jafuri și deportări.

Relațiile României cu Rusia în
decursul timpului au fost sinuoase. Rusofilia politică în spațiul românesc
începe cu principele-savant Dimitrie Cantemir al Moldovei, admirator și aliat
al țarului rus Petru cel Mare, în primul deceniu al secolului al 18-lea. Ea va
continua în prima jumătate a secolului al 19-lea, când românii căutau calea
către edificarea statului modern și ieșirea de sub influența otomană de câteva
secole.

Astfel, Rusia reprezenta cel mai bun aliat militar și model de modernizare.
După revoluția de la 1848, după războiul Crimeii din 1853-1856 și mai ales după
războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 în urma căruia România și-a dobândit
indepedența, Rusia devine în percepția românilor un inamic, chiar cel mai de
temut inamic. Însă începând cu anii 1900 se constată o ușoară încălzire a
relațiilor româno-ruse: țarul Nicolae al II-lea avea să viziteze România în
1914 împreună cu întreaga sa familie, cele două Case domnitoare plănuiau căsătoria
principelui-moștenitor al României Carol cu marea ducesă Olga a Rusiei,
încredințarea tezaurului românesc Rusiei în anul 1916 și alianța militară de pe
frontului anului 1917 erau pași care apropiau cele două țări. Însă ceea ce
părea promițător avea să se răstoarne cu 180 de grade.

Revoluțiile
din februarie 1917 și mai ales cea socialistă din octombrie 1917 din Rusia au
fost momentul de ruptură în relațiile ruso-române. Armata rusă bolșevizată de
pe teritoriul României avea să fie evacuată cu forța de guvernul român din
cauza haosului pe care îl făcea. Actul legitim al României de reinstaurare a
ordinii a fost considerat însă unul de ostilitate și, pe 13 ianuarie 1918,
guvernul sovietic decidea ruperea relațiilor cu România.

La aceasta se adăuga
faptul că Basarabia, anexată de Rusia în 1812, se unea cu România în martie
1918 prin propria voință și în virtutea principiului leninist al
autodeterminării naționale. În al doilea rând, campania militară a României din
vara anului 1919 împotriva Ungariei bolșevice care atacase România în primăvară
fusese considerat un nou act ostil la adresa sa de către URSS. Intervenția
României în nord în sprijinul polonezilor împotriva armatelor roșii și blocarea
joncțiunii dintre armatele roșii rusă și maghiară au zădărnicit planul leninist
al revoluției socialiste. Istoricul Ioan Scurtu a afirmat că sfârșitul primului
război mondial a însemnat începutul tensiunilor dintre România și Rusia.

A intervenit apoi Congresul de
pace de la Paris și semnarea pe 28 octombrie 1920 a tratatului dintre România
și SUA, Marea Britanie, Italia și Japonia prin care se recunoștea unirea
Basarabiei cu România. Guvernul sovietic a dat a doua zi o declarație prin care
anunța că nu recunoștea legitimitatea răpirii Basarabiei de pe 27 martie 1918
și nici actul imperialist de pe 28 octombrie 1920, astfel că relațiile s-au
deteriorat. Au fost încercări de reluare a acestora, niște negocieri începute
la Viena în 1924 dar n-au continuat și abia după 1928-1929 aceste relații au
început să se amelioreze, relațiile diplomatice fiind reluate pe 4 iunie 1934.

În
perioada interbelică, România a încercat în mod repetat să normalizeze
relațiile cu URSS însă a fost respinsă. Iar negocierile eșuate de la Viena din
1924 sunt o probă în acest sens. Mai mult, URSS a continuat acțiunile ostile
României. În 1924, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Autonomă
Moldovenescă pe Nistru, strămoașa Transnistriei de azi, un fel de stat al
muncitorilor care avea scop propagandistic. Tot în 1924, agenți sovietici s-au
inflitrat în zona Tatar-Bunar în sudul Basarabiei și au provocat o răscoală a
țăranilor care a proclamat instaurarea puterii sovietice în Basarabia.

Era clar
că URSS nu dorea să normalizeze relațiile cu România decât după ce anexa
teritoriile pe care le anexase Rusia țaristă. Însă România nu a renunțat la
ideea de reconciliere. Alți pași în această direcție au fost făcuți de
ministrul de externe român Nicolae Titulescu la începutul anilor ’30. Ioan
Scurtu.

Guvernul sovietic, care
nu renunțase la declarația din 1920, nu accepta să recunoască unirea Basarabiei
cu România. Pe de altă parte, Titulescu aprecia că România nu trebuia să ceară
aprobarea Uniunii Sovietice pentru unirea Basarabiei cu România deoarece acela
fusese un act de voință al românilor și ca atare sovieticii trebuia să țină
seama de acea realitate. Titulescu a urmărit să obțină recunoașterea din partea
sovieticilor a granițelor dintre România și Uniunea Sovietică pe Nistru. Ca
urmare, a negociat cu Maksim Litvinov, ministrul sovietic de externe, și a
obținut un proiect de pact de asistență mutuală în care Nistrul era prevăzut de
4 ori ca graniță între România și Uniunea Sovietică.

Iluzia lui Titulescu va fi spulberată
în vara anului 1940. Astfel, pe frondul prăbușirii Franței și al retragerii
Angliei din Europa, noua ordine nazisto-bolșevică împărțea continentul. Urma o adevărată
tragedie pentru români, polonezi, lituanieni, letoni și estoni căzuți sub
ocupația Uniunii Sovietice, o adevărată închisoare a popoarelor din care se vor
elibera în 1941.