Bărcile de carton
Pe 1 iunie 1942, regimul mareşalului Ion Antonescu începea deportarea romilor în Transnistria. Numărul celor trimişi la muncă peste Nistru variază între 25.000 şi 38.000 de oameni, din care aproximativ 1.500 au rămas în viaţă la sfârşitul războiului.
Steliu Lambru, 03.02.2014, 12:13
Pe 1 iunie 1942, regimul mareşalului Ion Antonescu începea deportarea romilor în lagăre de muncă din Transnistria. Numărul celor trimişi la muncă peste Nistru variază între 25.000 şi 38.000 de oameni, din care aproximativ 1.500 au rămas în viaţă la sfârşitul războiului. Condiţiile de viaţă şi de muncă erau extrem de precare, dizenteria şi tifosul exantematic fiind cauzele principale pentru rata foarte mare de deces din rândul deţinuţilor. În ciuda protestelor regelui Mihai I şi a reginei-mamă Elena, guvernul Antonescu nu i-a eliberat pe romi şi nici nu le-a îmbunătăţit condiţiile de trai. Motivaţia oficială a fost că romii nomazi prezentau un pericol social.
Tragedia colectivă a romilor a născut însă şi mituri, unul dintre acestea fiind cel al bărcilor de carton. Romii ar fi fost urcaţi în ambarcaţiuni de carton, iar acestea, îmbibându-se cu apă la mijlocul fluviului Bug, s-ar fi spart şi ar fi dus la înecarea oamenilor. Adrian Nicolae Furtună a condus o echipă de cercetare care a demonstrat că bărcile de carton sunt un mit.
“Niciun document de arhivă nu menţionează episodul, iar din supravieţuitorii pe care noi i-am intervievat, şi nu numai noi, niciunul din cei care povestesc că ar fi existat aceste bărci de carton nu a fost martor ocular. Povestea este că romii au fost îmbarcaţi pe un vas de carton şi lăsaţi să plutească în derivă pe apele Bugului până când acest vas se topea, iar romii mureau înecaţi. Povestea are şi un strop de ironie şi de hilaritate dacă ar fi să analizăm comparativ cu felul în care au murit evreii în Transnistria. În cazul bărcilor de carton, comparaţia ridică foarte multe semne de întrebare. Din cercetările noastre, originea acestui mit s-ar afla în scufundarea vasului Struma, care a avut loc tot în 1942, în februarie. Romii au preluat acel eveniment şi l-au reformulat conform propriei culturi. Această reprezentare socială a fost favorizată de mai multe elemente. Unul dintre ele a fost planul mareşalului Antonescu ca, iniţial, romii să fie deportaţi pe apă. Înainte de a fi deportaţi, ei au fost recenzaţi, jandarmeria a mers din casă în casă şi le-a spus clar cine va fi deportat. O reprezentare socială este un întreg lanţ. Mai există documente care arată câţi romi şi câte căruţe trebuia să sosească în fiecare oraş-port la Dunăre. Şi romii se gândeau că vor păţi ca evreii, aşa cum au fost evreii, înecaţi.”
Memoria poraimos sau a genocidului romilor este una slabă în rândul tinerilor romi de azi. Adrian Nicolae Furtună a arătat cum funcţionează lanţul de amintiri şi preluări din alte tragedii în construirea mitului.
“Noi am încercat să mergem dincolo de acest mit şi am vrut să vedem ce înglobează povestea aceasta. Majoritatea tinerilor romi nu au date concrete despre deportarea în Transnistria. Nu ştiu anul în care a început deportarea, nu ştiu cuvinte-cheie cum ar fi “Bug“ şi “Transnistria“, dar ştiu povestea cu bărcile de carton. O asociază cu holocaustul care a avut loc în Occident. Aceasta se întâmplă pentru că holocaustul evreilor a fost mult mai mediatizat. Mulţi dintre tinerii romi spun că romii deportaţi în Tranistria au fost gazaţi. Or, aceste lucruri nu s-au întâmplat. Însă noi ne-am propus să vedem felul în care istoria se transmite de la o generaţie la alta. În cazul romilor, există un fel diferit de a face asta pentru că romii au transmis mai departe mituri şi poveşti. Rudarii spun că membrii Casei Regale utilizau linguri de lemn şi căzi de lemn şi tocmai datorită acestui lucru ei nu au fost deportaţi. Dar avem şi cazuri de rudari deportaţi, bineînţeles, iar satele de rudari care nu au fost deportate motivau, în comparaţie cu cei deportaţi, că ei produceau bunuri pe care le folosea Casa Regală. Iată încă un mit care ne vorbeşte despre cultura romilor.”
Mitul bărcilor de carton are însă funcţia de a păstra memoria genocidului împotriva romilor, chiar dacă într-un alt mod decât cel obişnuit. Adrian Nicolae Furtună. “O intervievam pe o mătuşă în vârstă de 90 de ani. Ea nu fusese deportată, dar fiind atât de în vârstă putea să-mi ofere informaţii concrete despre situaţia generală din perioadă. Nepotul ei, în timpul interviului, a trecut pe lângă noi spunându-i să povestească despre cum i-a pus Antonescu în bărcile de carton. Şi a spus asta râzând. Când merg în ţigănie, în comunităţile de romi, uneori mă duc cu echipe de filmare care atrag atenţia localnicilor care ştiu că noi căutăm supravieţuitori. Şi spun, râzând, unii către ceilalţi: “Costică, cheamă-i şi pe la tine că şi tu ai fost la Bug“. Asta arată felul în care romii se raportează la eveniment, iar rădăcina istorică a deportării este că au existat criterii sociale ale acesteia. Au fost deportaţi în special romii care nu aveau casă, care nu aveau un loc de muncă, s-a făcut un ecarisaj social. Şi aceasta a atras o oarecare derâdere: adică, vecinul meu care nu are de muncă este deportat, eu nu. Nu a existat o solidaritate între oameni şi atunci funcţia mitului bărcilor de carton este una care conservă memoria. Dar o conservă într-un mod ironic, într-un mod diferit de cel în care un om care aparţine culturii occidentale s-ar raporta atunci când s-ar referi la un eveniment tragic aşa cum este deportarea.”
Chiar dacă episodul bărcilor de carton nu a existat, tragedia acelor oameni săraci nu poate fi negată. Iar proiectele de construire a societăţilor noi, prin anihilarea unor grupuri de oameni, nu pot fi decât dezgustătoare.