Artele în România anilor 1940-1950
Într-un regim puternic represiv așa cum este totalitarismul, adică fascismul și comunismul, artele și artiștii se comportă și ei așa cum cer ideologia și formele de recunoaștere socială.
Steliu Lambru, 23.05.2022, 15:08
Într-un regim puternic represiv așa
cum este totalitarismul, adică fascismul și comunismul, artele și artiștii se
comportă și ei așa cum cer ideologia și formele de recunoaștere socială.
Într-un astfel de regim, independența creativă este aproape anihilată, iar
artele și artiștii devin parte a propagandei. De aceea, cunoașterea tipului de
regim politic în care o operă de artă a fost creată îl ajută pe privitor să
înțeleagă mai bine respectiva operă de artă. Indiferent că este vorba despre o
pictură, o sculptură, o piesă de teatru, un film, un monument, un obiect de
arhitectură, circumstanțele politico-sociale ale totalitarismului își pun
amprenta asupra minții autorului.
Din anul 1938, România începea să
alunece pe toboganul totalitarismului. În acel an se instaura regimul de
autoritate personală a regelui Carol al II-lea, un precursor al fascismului.
Partidele politice și presa partinică erau desființate, în locul lor apărând un
singur partid și presă aservită. Lucrurile au continuat la fel din anul 1940
până în 1944 când la conducerea României s-a aflat mareșalul Antonescu. Iar
după 1944-1945, la finele celui de-al doilea război mondial, regimul comunist a
dus pe cele mai înalte culmi practicile criminale precedente și încălcările
drepturilor omului.
Așa cum era de așteptat, artiștii
și-au supus creațiile rigorilor vremurilor. În anii funcționării regimului
fascist, cultul națiunii a fost ideologia care a dominat creația artistică.
După 1945, în anii funcționării regimului comunist, prolectultismul a fost
ideologia care a dat tendințele artistice. Criticul
și istoricul de artă Radu Bogdan s-a născut în 1920 și a murit în 2011, la
vârsta de 91 de ani, și a trăit în plin perioada totalitară din istoria
României. A avut simpatii comuniste din tinerețe și a activat în presa
procomunistă. Însă Bogdan nu era un simplu politruc, avea studii de
specialitate și reputația unui bun profesionist. El a fost intervievat în 1995
de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română și o întrebare a fost în
legătură cu condiția artistului în perioada comunistă. Bogdan a dat propriul
exemplu și pe cele ale colegilor săi din Institutul de Istoria Artei.
Dacă spunem că perioada
comunistă a fost o perioadă de regim bolnav, spunem un adevăr? Se petreceau tot
felul de lucruri bolnave. Deşi despre institut nu se poate spune că era format
din oameni incapabili, dar era în bună parte format din cazuri. Fiecare dintre
noi era un caz şi niţeluş săriţi de pe dungă. Nici unul dintre noi, inclusiv
eu, nu se poate spune că era un personaj perfect echilibrat şi nu-şi avea
păsărica lui.
Împreună
cu George Oprescu, profesor de istoria artei, Bogdan a făcut numiri în Comisia
de inventariere a bunurilor regale, după ce regele Mihai I a fost forțat de
comuniști să abdice pe 30 decembrie 1947 și să părăsească România. Recomandat de mine a fost Edgar
Papu. El era asistent la catedra lui Tudor Vianu în timp ce eu eram student
şi-l cunoşteam de pe băncile facultăţii şi eu l-am invitat să facă parte din
această comisie. Eu răspundeam faţă de partid de acea Comisie. În comisie erau
Zambaccian, care a fost membru de partid. Era negustorul de artă Levi, care nu
era membru de partid şi avea şi paşaport turcesc, era o relaţie a lui Oprescu.
Mai era Nestor care fusese legionar, dar care era un foarte distins arheolog şi
om de ştiinţă. La probleme de sculptură, sporadic, a fost şi Ion Jalea. În
personalul auxiliar era soţia lui Mac Constantinescu, în secretariatul
comisiei. Mai era istoricul Emil Condurachi pentru partea de medalii şi
antichităţi. Eu eram cu partea de bibliofilie,
cu carte și documente.
Regimul a aplicat tezele ideologiei
marxist-leniniste pentru a transforma atât gustul artistic, cât și arta publică
în conformitate cu modelul sovietic. În acest sens a fost modificat Atheneul
Român. Existase, la un
moment dat, o dispoziţie venită din sferele înalte de partid ca fresca
Ateneului, pictată de Costin Petrescu, să fie acoperită cu nişte picturi de
eroi revoluţionari sau de domnitori pozitivi ca Alexandru Ioan Cuza. Şi s-au
dat nişte comenzi celor consideraţi cei mai buni pictori ai noştri: lui Iosif
Iser, lui Camil Ressu şi lui Ştefan Constantinescu. Proiectul ăsta a fost
repede abandonat pentru că a ieşit o varză. Erau nişte pânzoaie înalte de 3 pe
1,5 metri. Fresca aia originală avea 3 metri înălţime, dar avea o unitate.
N-avea o valoare artistică deosebită, dar avea totuşi o unitate, era o
ilustraţie care se ţinea. Ce făceau ăştia n-avea nicio unitate. Un portret era
pictat într-un stil, altele în alt stil. Altele erau pur decorative, fără nicio
valoare picturală, era un talmeş-balmeş. Până la urmă, acţiunea s-a oprit.
Se
spune că între creator, operă de artă și privitor se produce o relație de
comuniune. Din păcate, relația aceasta a fost una construită pe suferință, pe
acea suferință provocată de lipsa de libertate. Artele în România totalitară au
suferit pe măsura suferinței oamenilor.