Arhitectura Bucureştiului interbelic

Începând din a doua jumătate a secolului al 19-lea, Bucureştiul a cunoscut câteva faze ale dezvoltării sale urbanistice.

Steliu Lambru, 22.01.2018, 14:32

Începând din a doua jumătate a
secolului al 19-lea, Bucureştiul a cunoscut câteva faze ale dezvoltării sale
urbanistice. Dar când vorbim despre Bucureşti nu trebuie să ne gândim nu numai
la capitală, ci şi la restul României pentru că o reşedinţă nu se dezvoltă
niciodată de una singură. Însă Bucureştiul este rezumatul a tot ceea ce a
însemnat dezvoltarea urbanistică a României, cu influenţe din arhitectura
occidentală, care a fost sinonimă cu modernitatea, dar şi cu surse din
arhitectura tradiţională românească.

În perioada dintre cele două războaie
mondiale a avut loc cea mai importantă transformare a Bucureştiului, în timpul
domniei regelui Carol al II-lea, între 1930 şi 1940. Sorin Vasilescu, profesor
la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, s-a
referit la arhitectura interbelică a Bucureştiului ca la una care a gravitat în
jurul suveranilor României. Dacă
vorbim de arhitectura interbelică românească, în mod automat nu putem vorbi
decât despre arhitectura regalităţii. Există pentru Bucureşti o fază Carol I, o
fază care corespunde domniei lui Ferdinand I şi incredibila fază a lui Carol al
II-lea, cel care visa spunându-i primarului de pe vremea aceea că voia să vadă
marea. Era o idee nu lipsită de interes, el trebuia ca din Palatul Regal, cu
imaginea obturată de clădirea Fundaţiilor Regale, pe care le vedea dispărând,
să vadă până în bulevard. Operaţiunea care a dus la imaginea de azi a Pieţei
Palatului a fost făcută sub el, a fost o operaţiune care a transformat-o total.
La stânga şi la dreapta Fundaţiilor Regale, actuala Bibliotecă Centrală
Universitară, erau două clădiri importante. Una găzduia Jockey Club Român, iar
Ministerul de Interne, fostul Comitet Central al PCR, era în spatele unei
clădiri, practic în altă piaţă, lărgindu-se şi făcându-se, ca orice în materie
de arhitectură lăudabilă şi discutabilă, una dintre minunăţiile operei de art
nouveau din Bucureşti, opera lui Daniel Renard şi Téophile Bradeau, şi anume
hotelul Athénée Palace.

Cel mai influent curent artistic în
arhitectura Bucureştiului a fost art nouveau. Însă au existat şi aşa-numita
artă de stat, cea fascistă italiană, şi, către sfîrşitul anilor 1920 şi în
anii 1930, curentul art deco din America de Nord. Sorin Vasilescu s-a referit
la art nouveau ca fiind cel care a adus modernismul în arhitectura românească. Art nouveau-ul strălucitor la
noi este de mai multe facturi. Există un art nouveau franţuzesc făcut de
arhitecţi francezi, un art nouveau franţuzesc făcut de arhitecţi români, un art
nouveau transilvan făcut de arhitecţi maghiari care proveneau din şcoala Ödön
Lechner, care, la rândul lui, provenea din Sezession-ul vienez. Există o sursă
de inspiraţie multiplă pentru România. Pentru Vechiul Regat, momentul de
trecere dintr-o lume în alta, de tăiere a cordonului ombilical între
modernitate şi istorism, îl reprezintă art nouveau. Nu întâmplător, istoricul
italian de artă Giulio Carlo Argan spunea că prima formă a modernităţii a fost
art nouveau. Al nostru, fie că-i spunem proto art nouveau, cum ar fi
neoromânescul, fie că-i spunem Sezession, ca pentru lumea transilvană,
bănăţeană şi bucovineană, spunem în principiu acelaşi lucru. Este primul moment
în care ajungem a fi la zi, în care făceam o arhitectură care nu era
inferioară, tributară, a ceea ce se făcea în Occident.

Influenţele tradiţionale nu au fost
mai puţin importante în apariţia unui stil românesc modern în arhitectura
Bucureştiului. El a fost denumit stilul neoromânesc. Sorin Vasilescu. Proto-art nouveau-ul nostru,
numele lui Mincu este atât de legat de el, este din punctul de vedere al
invarianţelor şi al elementelor stilistice specifice un curent care s-a
manifestat prin forme fundamentale în istoria arhitecturii noastre. Nu înseamnă
că noi am influenţat vreodată lumea arhitecturii occidentale, dar în mod
categoric, cu simţul pe care l-au avut arhitecţii noştri ca un fel de câini de
vânătoare, au reuşit să înţeleagă care era realitatea momentului, care era
procesul de devenire stilistică, ce se întâmpla în arhitectură şi modul în care
elementele de tradiţie puteau fi traduse în limbaj diferit. Dacă tradiţia s-ar
măsura cu litrul, modernitatea s-ar măsura cu metrul. Ne găsim în faţa unor unităţi
de măsură diferite care nu se pot armoniza pe de-a întregul unele într-altele.
Dar încercarea făcută de arhitecţii noştri în găsirea unei identităţi este un
element care pulsează de la Brâncoveanu. Nu întâmplător, valorile
neoromânescului sunt valori care iau, prelucrează, transformă, schimbă scara
din mai multe motive. Scara marilor elemente rafinate ale epocii brâncoveneşti
face o îmbrăcare în planimetria şi de principiu compoziţional occidental a unor
valori orientale. Sursa primei forme de modernism românesc este aceasta. Doar
trebuie să ne plimbăm prin Bucureşti şi să vedem operele neoromâneşti ale lui
Petre Antonescu. Au fost impresionante dar şi criticate pentru că schimbau
scara valorilor tradiţionale. Însă puţini se gândeau că schimbarea de scară a
construcţiilor lui Petre Antonescu se datora şi faptului că scara României se
schimbase de la simplu la dublu, exact acum 100 de ani. O primărie pentru 8
milioane de locuitori avea o dimensiune, dar una pentru 18 milioane de
locuitori, cât avea România acum 100 de ani după unire, are altă dimensiune.

Arhitectura Bucureştiului interbelic a atins
maximumul de conectare la circulaţia ideilor cu Occidentul şi cu inovaţia. În
ciuda transformărilor mai mult sau mai puţin fericite de după 1945, amprenta
capitalei României a rămas cea lăsată de generaţia de arhitecţi din vremea
monarhiei.