Arbitrajul de la Viena

În deceniul al patrulea al secolului 20, România a promovat o politică externă care să-i garanteze integritatea frontierelor.

Steliu Lambru, 08.09.2014, 13:05

În deceniul al patrulea al secolului 20, România a promovat o politică externă care să-i garanteze integritatea frontierelor. Din 1938, Germania se afirmă ca puterea care face jocurile în Europa, în timp ce Franţa şi Marea Britanie duc o politică defensivă. Astfel, România se apropie de Germania, singura care putea să-i garanteze graniţele. Apropierea se face tardiv însă, după capitularea Franţei din vara anului 1940. Ungaria şi Bulgaria, state aliate Germaniei, care aveau pretenţii teritoriale faţă de România, au profitat de poziţia lor favorabilă pentru a-şi satisface pretenţiile.

Gheorghe Barbul a participat la negocierile prin care România a fost nevoită să cedeze Transilvania de Nord Ungariei în vara anului 1940. El îşi amintea în 1995 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română de circumstanţele apropierii României de Germania. “Este scrisoarea lui Hitler din 15 iulie 1940, care este un răspuns la o scrisoare a lui Carol, scrisoare care îi oferea prietenia României. Pe urmă vorbeşte de problemele teritoriale spunând că România, într-un moment când poziţia ei de forţă era bună, a anexat teritorii de la vecinii ei. Acuma, această poziţie de forţă dispărând, părea normal pentru Hitler să se negocieze un aranjament între România şi Ungaria pe de o parte şi între România şi Bulgaria pe de altă parte. Basarabia o pierdusem deja. Şi Hitler spunea că dacă acest lucru nu se face şi nu se ajunge la o înţelegere, Germania se va dezinteresa de ceea ce se întâmplă în sud-estul Europei, ea fiind suficient de tare ca să nu aibă nevoie nici măcar de petrolul nostru. Era un fel de ultimatum. Adică, spunea Hitler, o să vă descurcaţi în cazul în care nu vreţi să negociaţi cu vecinii voştri. Era mai întâi duşmănia Rusiei, apoi erau Ungaria şi Bulgaria. Era o situaţie foarte dificilă.”

În această situaţie, România se arată dispusă să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria. La 16 august 1940, la Turnu-Severin, se deschid tratativele româno-maghiare. Delegaţia maghiară a solicitat delegaţiei române condusă de Valer Pop un teritoriu de 69.000 km. pătraţi, cu o populaţie de 3.900.000 locuitori. Secretarul delegaţiei române la negocieri, Gheorghe Barbul, îşi aminteşte atmosfera discuţiilor.

“Noi eram instalaţi pe un vapor ancorat în portul Turnu Severin şi mergeam la prefectură sau la primărie pentru reuniunea cu ungurii. Ungurii aveau în fruntea delegaţiei lor pe contele Hory. Discuţiile au durat, dacă nu mă înşel 3 zile, poate 4. În fiecare zi se întâmpla acelaşi lucru. Ungurii puneau întrebarea: Ce teritorii sunteţi dispuşi să ne daţi? La care, Valer Pop, şeful delegaţiei române, răspundea întotdeauna: Nu există o chestiune teritorială între România şi Ungaria, există o chestiune de naţionalităţi. Cedăm atâta teritoriu cât va fi necesar pentru schimbul de populaţie care s-ar realiza între România şi Ungaria. Adică ungurii din centrul Ardealului, ungurii de la Târgu Mureş şi de aiurea ar fi transferaţi la frontiera noastră de Apus, în Crişana, iar românii ar fi aduşi acolo de unde au plecat ungurii. Asta era teza românească, pe care ungurii nu o acceptau şi reveneau a doua zi cu aceeaşi întrebare: Ce teritorii cedaţi? Şi Valer Pop răspundea în acelaşi fel. Pe urmă se retrăgea cu Hory într-o cameră vecină. Noi eram instalaţi, ungurii de-o parte, românii de altă parte, la mese aşezate faţă în faţă şi discutam. Nici aceste discuţii nu au dus la nici un rezultat şi pe urmă tratativele de la Turnu Severin s-au întrerupt fără să se ajungă la nimic pozitiv.”

Nemulţumită de eşecul întâlnirii, Ungaria a cerut Germaniei şi Italiei să intervină pentru a aplana conflictul. Pe 26 august 1940, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ribbentrop şi Ciano, adresează o invitaţie ambelor părţi pentru o mediere. Convocată la Viena, la întîlnirea cu reprezentanţii Ungariei, România va fi reprezentată de ministrul său de externe, Mihail Manoilescu, pentru noi negocieri. Gheorghe Barbul:

“Negocieri nu au fost. I s-a prezentat lui Manoilescu, care era în fruntea delegaţiei noastre, noua hartă a României. La care Manoilescu a avut o sincopă. A venit repede un medic austriac, i-a luat tensiunea. Nu mai era nimic de făcut decât de înştiinţat Bucureştiul, care a ezitat să aprobe. A durat până când a venit aprobarea de la Bucureşti. Între timp, nemţii insistau şi afirmau că ar fi o înţelegere între sovietici şi Ungaria, în caz de eşec al arbitrajului de la Viena, să facă o acţiune militară comună împotriva noastră. Se vorbea că ruşii s-ar duce până la partea răsăriteană a Carpaţilor şi ungurii ar intra adânc în Ardeal. Deja de pe 24 august nemţii ne-au înştiinţat că sunt concentrări de trupe sovietice pe Prut. Acest lucru pare să fi fost adevărat, însă nici astăzi nu se poate spune cu exactitudine dacă era vorba de un şantaj sau de o realitate.”

Iritaţi de refuzul românesc de a soluţiona chestiunea litigioasă, Ribbentrop şi Ciano îl ameninţă pe Manoilescu că un eventual nou refuz va avea consecinţe foarte grave pentru România. Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti, se pronunţă, cu 19 voturi pentru şi 10 împotrivă, pentru acceptarea arbitrajului Axei. A doua zi, în palatul Belvedere, cele patru delegaţii au încheiat actul de arbitraj prin care se atribuia Ungariei jumătatea de nord a Transilvaniei. Peste 4 ani, în urma unor negocieri şi mai dure, Transilvania de Nord revenea României.