Anul 1918 și Noua Românie

Pentru a înțelege schimbările de frontieră și de structuri statale pe care anul 1918 le-a adus pe harta Europei, trebuie luate în considerare două realități, una fizică și alta utopică, în care omenirea trăia.

Steliu Lambru, 27.11.2023, 15:15

Pentru a înțelege schimbările de frontieră și de structuri statale pe care anul 1918 le-a adus pe harta Europei, trebuie luate în considerare două realități, una fizică și alta utopică, în care omenirea trăia. Prima a fost cea a primului război mondial, cu cele peste 20 milioane de militari și civili morți și aproximativ 23 de milioane de răniți. Cele două blocuri militare opuse, Antanta, formată din Franța, Marea Britanie, Rusia, Japonia, Italia și SUA, și blocul Puterilor Centrale format din Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria, s-au angajat într-o încleștare fără precedent pentru a-și îndeplini interesele.

Marele Război, așa cum a fost denumit, a fost cel care a decis noile frontiere, ca aproape orice război în istoria modernă. A doua realitate, cea utopică, a fost cea ivită tot în timpul războiului, însă una împotriva lui, și anume revoluția bolșevică din Rusia. Marea victorie a lui Lenin i-a motivat puternic pe toți cei care doreau schimbarea profundă a lumii, nu doar a frontierelor, și care credeau că sosise timpul pentru a construi o lume mai bună pe ruinele celei vechi.

România a plătit un greu tribut de sânge în anii Marelui Război. Deși a intrat în conflict în 1916, la doi ani de la debutul acestuia, românii au dat cât pentru întregul război. Estimările sacrificiilor umane românești, în procente, sunt cifrate între 7,5 și 9% din întreaga populație, adică între 580.000 și 665.000 de morți, jumătate din cauza epidemiei de tifos exantematic. Sacrificiul a fost recompensat cu unirea provinciilor Basarabia, pe 27 martie 1918, Bucovina, pe 28 noiembrie 1918, Banat, Maramureș și Transilvania, pe 1 decembrie 1918, cu Regatul României. A fost prețul plătit de toți românii, iar regii României, Ferdinand și Maria, și clasa politică română s-au ridicat la înălțimea momentului, așa cum arăta și istoricul Ioan Scurtu:

Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL, a fost implicat în evenimente şi a avut un rol important în realizarea Marii Uniri. Atât basarabenii, cât şi bucovinenii şi ardelenii au venit la Iaşi cu emisari, înainte de proclamarea Unirii, au discutat cu regele Ferdinand şi cu Ion I. C. Brătianu şi cu alţi politicieni cu privire la modalităţile de a proceda în mobilizarea pentru unire. Brătianu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris şi acolo s-a confruntat cu marii politicieni ai vremii, de la preşedintele american Wilson la primul ministru al Marii Britanii.

Regele Ferdinand era german, fusese ofiţer în armata germană. Când în Consiliul de Coroană s-a exprimat opinia pentru intrarea României în război împotriva ţării sale, a familiei sale, el a făcut un act de sacrificiu personal, dar în acelaşi timp un act de mare importanţă pentru România. Regina Maria a fost din capul locului adepta intrării României în război alături de Antanta. Ea era englezoaică şi a avut un rol important în a-l convinge pe Ferdinand să facă acest sacrificiu personal, în interesul poporului român. Pe parcurs, regele şi regina au fost în permanenţă alături de români, de armată, de principalii lideri politici.

În ziua de 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba Iulia, iar Marele Sfat Național Român, organism reprezentativ cu rol de putere legislativă, cerea adunarea a 1228 de delegați pentru a redacta rezoluția de alipire la Regatul României. Împreună cu Consiliul Național Român, care deținea funcția executivă, Marele Sfat Național hotăra că un nou început nu putea fi pus decât pe bazele votului universal. Venise momentul ca românii se folosească dreptul de vot universal, votul care dădea cea mai mare reprezentare electorală, vot pentru care partidele românești și organizațiile naționale din Transilvania militaseră începând cu anul 1881.

Votul prin care s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România a fost unul al voinței naționale, însă și unul al urgenței. Sfârșitul primului război mondial stârnise utopiile transformiste și istoricul și politologul Daniel Barbu spune că practica democratică a votului universal trebuie privită prin ochii celor de atunci care asistau la revoluțiile bolșevice și la anarhia care se profila, după patru ani de război.

Erau participanții la Adunarea de la Alba Iulia sau cel puțin cei care au redactat rezoluțiunea și au propus-o aclamației populare niște democrați? Erau, evident, patrioți români. Erau oameni care aveau experiențe parlamentare lungi, aveau știința și practica politicii. Ce se va întâmpla pe 6 decembrie? Armata română ocupa Ardealul. Ea a fost extraordinar de instrumentală în stabilirea granițelor și, mai ales, ea restabilea liniștea în țară. Avem mărturii foarte clare, Ion Lapedatu vorbește în memoriile lui, în paginile de jurnal redactate chiar în acele zile, unde scria că se mișcă satele. Atunci când vorbim de comuna sovietică ne gândim numai la Budapesta și la Ungaria de dincolo de Tisa. Dar întreaga Europă, inclusiv Anglia, era prinsă de un fior revoluționar.

România Mare s-a format în anul 1918 din voința românilor și într-un cadru internațional propice. Iar în Noua Românie și-au găsit un loc toți cei care considerau că ea corespundea așteptărilor lor.