Amintiri despre Brâncuşi
Niciun alt român nu a adunat atâtea distincţii şi aprecieri universale ca Brâncuşi, niciun alt român nu şi-a legat numele atât de profund de un domeniu artistic cum şi l-a legat Brâncuşi de sculptură.
Steliu Lambru, 07.07.2014, 11:59
Constantin Brâncuşi este artistul român despre care s-a vorbit la nivel mondial, probabil, cel mai mult. Niciun alt român nu a adunat atâtea distincţii şi aprecieri universale ca Brâncuşi, niciun alt român nu şi-a legat numele atât de profund de un domeniu artistic cum şi l-a legat Brâncuşi de sculptură. Numele lui apare în cele mai multe topuri ale artiştilor şi operelor de artă din toate timpurile.
Constantin Brâncuşi nu a fost însă un iubitor de celebritate. Dimpotrivă, s-ar putea spune. Era un om auster, preocupat mult de arta sa şi destul de rezervat cu oamenii şi în relaţiile cu media. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu există interviuri înregistrate cu el, iar filmările sunt şi ele puţine. Dar Brâncuşi a trăit în memoria celor care l-au cunoscut şi pe care Centrul de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune i-a intervievat sau a intrat în posesia unor înregistrări recuperate din alte arhive. Unul dintre cei care l-au cunoscut pe Brâncuşi a fost criticul de artă George Oprescu. În 1963, el povestea Radiodifuziunii Române despre cele două întâlniri ale sale cu Brâncuşi. Prima a avut loc după primul război mondial în atelierul artistului din Paris, pe Impasse Ronsin, unde a trăit o jumătate de secol, din 1907 până la moartea sa din 1957.
”Atelierul lui Brancuşi, foarte vast, era în întregime ocupat de enorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 – 60 cm şi lungi de câţiva metri, aduse dintr-un sat din Bretania unde se dărâmase un număr de case. Unele peste altele, aceste bârne aşteptau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezut într-o peşteră, poate sub pământ, în care un ciclop era preocupat să transforme acest material lemnos în lucruri de care să se minuneze lumea. Şi cum în aceea epocă eram foarte pasionat de Wagner şi de mitologia wagneriană, nimic nu mi se părea străin ca înfăţişare de ceea ce vedeam.”
În 1937, Oprescu se reîntorcea la Paris, în atelierul lui Brâncuşi, şi îl revedea pe artist puţin schimbat în mediul său, şi el schimbat. ”De data aceasta, ceea ce dădea un aspect particular atelierului nu mai erau imensele bârne din lemn de altădată. În această perioadă, Brâncuşi era preocupat de sculptura în piatră şi în metal lustruit. Asemenea opere, instalate pe platforme mobile puse în mişcare de un mecanism electric, m-au cam surprins şi nu tocmai favorabil. A urmat o masă pregătită de artist şi conversaţie în legătură cu ceea ce vedeam, o conversaţie de cel puţin două ceasuri. Ceea ce izbea în înfăţişarea lui Brâncuşi şi ceea ce-mi lăsase o amintire de neuitat încă de la primul meu contact cu dânsul, era nobleţea rustică a înfăţişării sale, supleţea mişcărilor, trupul său vânjos, deşi mai degrabă scund. Ochii, mai ales, erau extraordinari! Mici, însă săgetători, când râzători, când gravi, când ironici, nu exagerat, schimbători şi suficient ca să te facă să înţelegi ce se petrecea în sufletul lui. Vorba îi era domoală, clară, lung judecată. În aceea seară domnea parcă în jurul lui ceva din seninătatea artistului care a ajuns în sfârşit la adevărul suprem al artei.”
Dyspré Paleolog a fost jurnalist la Radio România în anii celui de-al doilea război mondial şi s-a refugiat la Paris după ocupaţia sovietică. Ca student, acolo a început să-l frecventeze pe Brâncuşi, coleg de facultate de-al tatălui său. ”Era foarte legat de tatăl meu. Perioada lor de studenţie au petrecut-o împreună şi erau prieteni la cataramă, cum se spune în Oltenia. Tatăl meu a fost un exeget al lui Brâncuşi, a scris primele cărţi despre Brâncuşi, vreo 4-5 şi pe ultima am tipărit-o eu pe cont propriu, în limba franceză. A stârnit o vâlvă în domeniul cultural de la Paris şi a fost apreciată extrem de mult de cei mai mari cunoscători ai lui Brâncuşi. Şi Brâncuşi avea prietenie pentru un tânăr student, muritor de foame, care îşi căuta un rost în Franţa. Mi-a spus: Măi băiete, fii deştept, fereşte-te de legaţia română” M-a ajutat cu vorbe. Brâncuşi m-a primit de multe ori, de 5-6 ori, din cauza cărţii şi desigur din cauza prieteniei cu tatăl meu şi cu el am avut convorbiri destul de interesante. Brâncuşi era foarte puţin în contact cu românii. Brâncuşi se ferea de colonia română, care, bineînţeles ca toate coloniile, trăia o perioadă de readaptare fiind împărţită în diferite clanuri: cei care erau anticomunişti declaraţi, cei care erau mai democraţi şi cei care erau de stânga. Şi foarte puţini care erau comunişti înfocaţi. Şi m-am ferit de colonia română, ca şi Brâncuşi.”
Ofiţerul şi profesorul Virgil Coifan şi-a amintit de o serbare la monumentele din oraşul Târgu Jiu în 1938 şi îşi aduce aminte ce i s-a spus lui Brâncuşi cu acea ocazie. “Ne-am dus în parcul din Târgu Jiu, să aşteptăm să vină prefectul. Directorul şcolii primare din Tismana, Chiţiba l-a întâlnit pe Brâncuşi. Şi vorbea cu Brâncuşi, aşa prieteneşte. Nu mai ştiu dacă erau rude sau prieteni mai apropiaţi. I se adresa lui Brâncuşi: “Hei, maestre, gorjenii noştri spun că ţi-ai bătut joc de ei cu lucrările astea, pe care le-ai făcut aicea!”. Şi Brâncuşi a răspuns: “Aşa zic adversarii domnului Tătărescu” Şi în timpul ăsta a spus că familia Tătărăscu l-a ajutat foarte mult în realizarea lucrărilor şi că Aretia Tătărăscu a fost cea care a insistat cel mai mult să facă un monument eroilor din primul război mondial.”
Nu e un secret pentru nimeni că adesea artiştii nu sunt înţeleşi de contemporanii lor, mai ales de cei care nu sunt de specialitate. Dar aceasta nu-i face mai puţin excepţionali, ba dimpotrivă.
