Alianţa Civică
După 1989, România resimţea acut lipsa unui forum al ideilor şi al iniţiativelor politice. Astfel a apărut Alianţa Civică, în acelaşi timp organizaţie non-guvernamentală şi forum de dezbatere a ideilor.
Steliu Lambru, 18.09.2017, 14:13
După 1989, România resimţea acut lipsa unui forum al ideilor şi al iniţiativelor politice. Astfel a apărut Alianţa Civică, în acelaşi timp organizaţie non-guvernamentală şi forum de dezbatere a ideilor. În acelaşi timp, Alianţa a fost platformă de propulsare a viitorilor politicieni de opoziţie faţă de structura-mamut a Frontului Salvării Naţionale, care succedase partidului comunist. Pe 7 noiembrie 1990, Alianţa Civică a apărut în urma eforturilor unor intelectuali din organizaţii şi asociaţii precum Grupul pentru Dialog Social, Asociaţia 15 Noiembrie” din Braşov, Solidaritatea Universitară, Societatea Timişoara”, Societatea “Agora” din Iaşi, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Pro Democraţia.
Scriitoarea Ana Blandiana, opozantă faţă de regimul comunist, cu rol foarte important în formarea Alianţei Civice, îşi amintea starea în care se afla România atunci când a apărut Alianţa: “După mineriada din iunie 1990 şi după ce s-a terminat ea, în timp ce studeníi erau arestaţi, la un moment dat ne-am spus că trebuie să facem ceva. Chiar dacă nu vom reuşi nimic, măcar să se vadă că am încercat ceva. Şi atunci am scris un anunţ în “România liberă”. Azi este o mare nedreptate că nu se vorbeşte aproape deloc acum de Băcanu şi de ”România liberă” de atunci. Fără ”România liberă” condusă de Băcanu, un ziar care avea tiraj sute de mii de exemplare, nu ar fi existat niciun fel de opoziţie în România. ”România liberă” era chiar casa noastră, mitingurile care strângeau sute de mii de persoane se produceau publicând un anunţ de 10 centimetri-pătraţi pe prima pagină din ”România liberă”, de exemplu ”joi la ora 16, la Universitate”. Şi se strângea atâta lume încât atunci când porneam în marş şi ajungeam în Piaţa Victoriei se vedea în spate, încă plină, Piaţa Universităţii. Şi o luam înapoi pe Calea Victoriei şi ne prindeam coada din urmă. Şi toate acelea cu un simplu anunţ, nu exista Facebook-ul. Am propus să scriem un anunţ în ”România liberă”, credeam că vor veni câteva sute de oameni. Şi au venit câteva sute de mii. A fost acel marş în alb, am şi scris ca oamenii să vină îmbrăcaţi în alb şi cu o floare în mână ca să dovedim că noi nu eram violenţi. Acela a fost momentul.”
Alianţa Civică şi-a asumat şi o pedagogie naţională, aceea de a vorbi despre trecutul comunist sub forma unui Memorial al victimelor la închisoarea de la Sighet. Ana Blandiana: ”În numele Alianţei Civice m-am dus la Strasbourg şi am propus primul memorial, este primul memorial al comunismului din lume. Era în 1993, fusesem la Cracovia la o conferinţă şi ne duseseră să vizităm Auschwitzul, care este foarte aproape. Am vizitat Auschwitzul, după care am venit la Strasbourg unde trebuia să ţin o altă conferinţă la Adunarea Parlamentară. S-a întâmplat ca după conferinţă să fiu invitată la o cină şi, cu o mică pilă, atunci am crezut că era o întâmplare, am fost aşezată lângă secretarul general al Consiliului Europei Catherine Lalumiere. Cu o zi înainte primisem un bileţel de la directorul Drepturilor Omului, de la profesorul Enver, care îmi scria că i-ar face plăcere lui şi soţiei lui Sanda Ciorănescu să ne vedem şi să stăm de vorbă. Aşa a început Memorialul, din acea discuţie cu Catherine Lalumiere, pentru că profesorul Enver a aranjat locurile la masă.”
Erau anii în care Europa unită încerca să se regăsească, anii în care toţi oamenii luptau pentru exorcizarea trecutului totalitar. Ana Blandiana: ”Niciodată nu vorbisem cu soţul meu că vrem să facem un Memorial. A fost o idee care s-a născut în acea conversaţie. Veneam de la Auschwitz unde tocmai fusese un scandal care se terminase cu bine. Consiliul Europei hotărâse să facă un centru internaţional de studii asupra nazismului. În conversaţie, am întrebat dacă nu credeau că ar fi cel puţin la fel de util să se construiască un centru internaţional asupra comunismului despre care nu se ştia mai nimic? După care, vorbind noi despre Europa, despre unirea care trebuia să se producă între Est şi Vest, am spus că nu trebuia să ne unim numai politicile publice şi economiile, trebuia să ne unim şi obsesiile. Şi pentru aceasta trebuia să ni le cunoaştem.”
Dar dificultăţi încă existau, ca şi naivităţi. Ana Blandiana rememorează începutul stângaci al Memorialului de la Sighet: “Acum îmi dau seama cât de comic este, dar nicio clipă noi nu ne-am gândit cu ce bani se va face Memorialul. Noi credeam că ei îl iau şi tot ei îl fac. Să fiu sinceră, nu m-am gândit că noi vom face ceva. Numai că, atunci când am primit broşurile, acolo era tipărit ce scriseserăm noi în proiect, plus un capitol: cum se strângeau banii care urma să se strângă într-un mod absolut suprarealist pentru noi: cât la sută vor da autorităţile locale, cât la sută autorităţile centrale, cât la sută mediul de afaceri. Iar noi eram în România inamicul public numărul 1, nici nu se punea problema să primim vreun ban, nici de la autorităţile locale, nici de la cele centrale. Una din condiţiile Consiliului Europei era să facem o fundaţie, Fundaţia Academia Civică. Era simplu, am făcut-o, iar ideea care ne-a scos la lumină a fost că am deschis filiale ale fundaţiei în locurile cu exil românesc: la Munchen, la Paris, la New York, la Los Angeles. Primii bani, puţini, s-au strâns de la românii din străinătate.”
Alianţa Civică este astăzi parte a istoriei renăscute a anilor 1990. Este partea care trebuie reamintită celor care cred că totul este zadarnic, pentru cei care cred în continuare în democraţie.