75 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial

Omenirea ieșea din prima jumătate a secolului 20 puternic traumatizată de cel de-al doilea război mondial.

Steliu Lambru, 11.05.2020, 12:27

Omenirea ieșea din
prima jumătate a secolului 20 puternic traumatizată de cel de-al doilea război
mondial. Între 1939 și 1945 au avut loc toate tipurile de cădere în
inumanitate, tragedii pe front și în spatele lui, militari și civili deopotrivă
fiind victime ale nebuniei colective, ale ideologiilor urii și obsesiilor. Culmea
genocidului a fost atinsă de Holocaust în care și-au găsit sfârșitul 6 milioane
de evrei. Pe 9 mai 1945, Europa își regăsea pacea în sfârșit după aproape șase
ani de chin și suferință după ce Germania nazistă semna capitularea. Ca în
orice poveste cu final fericit, și în cel de-al doilea război mondial a
triumfat Binele.

Însă
urmările războiului nu au fost aceleași. În timp ce Europa de Vest a revenit la
normalitate, Europa Centrală și de Est, inclusiv România, a fost ocupată de
Uniunea Sovietică și a fost obligată să experimenteze modelul comunist timp de
aproape o jumătate de secol, model falimentar din toate punctele de vedere. Împreună
cu Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice și de istoria comunismului
la Universitatea Maryland, am căutat să înțelegem cine au fost Binele și Răul
care s-au luptat în cel de-al doilea război mondial. Eu sunt inspirat în felul cum judec cel de-al doilea război
mondial, cauzele modul de desfășurare și consecințele sale, ca în oricare alt fenomen,
de viziunea unora precum Hannah Arendt, Arthur Koestler și George Orwell. Nu a
fost o luptă între un Bine absolut pentru că de partea democrațiilor, în
coaliția antifascistă, se afla și Uniunea Sovietică stalinistă, un imperiu
totalitar el însuși care se complăcuse culpabil cu Germania Nazistă. Pe de-o
parte era un Bine relativ, nu putem spune că era Binele absolut și de fapt nu
există Binele absolut în istorie. De partea celalaltă era Axa anticomintern și,
la un moment dat, în timpul vizitei lui Molotov la Berlin în noiembrie 1940,
Hitler sau cineva din anturajul său i-a propus lui Molotov să adere la Pactul
Anticomintern. Or, sediul Cominernului era la Moscova. A existat clar în acel
moment o personificare completă, indubitabilă, a ceea ce am numit într-o carte
drept Diavolul în istorie, după conceptul filosofului polonez Leszek
Kolakowski. Era Diavolul care părea în acel moment mai puțin dispus spre
expansionism, un Diavol de care Occidentul avea nevoie.

Orice
război are învingători și învinși. L-am întrebat pe Vladimir Tismăneanu cine au
cei care au câștigat și cine au fost cei care au pierdut? În al doilea război mondial, învinșii au fost partidele,
guvernele, mișcările de tip partid fasciste. Fascismul a fost înfrânt, acesta
este un lucru fundamental. Rescrierea narațiunii celui de-al doilea război
mondial în unele locuri, inclusiv în România, reabilitarea diverselor mișcări
fasciste, noile fundamentalisme colectiviste, tribaliste, primordialiste,
rasiste fără îndoială în aceste condiții înseamnă că unii chiar n-au înțeles
care a fost de fapt deznodământul politic, moral, militar al celui de-al doilea
război mondial. Pe de altă parte sigur că s-a creat o situație pe care ar
trebui s-o numim sindromul post-Ialta. A fost o situație în care o jumătate
din Europa, cea Centrală și de Est, a fost practic ocupată de Uniunea
Sovietică. Putea Occidentul să reziste în 1947-48 la aceste atacuri sovietice?
E greu de construit un scenariu alternativ. Prezența militară sovietică în
Europa de Răsărit și Centrală nu era efectul unei trădări a Occidentului. Ea
era rezultatul luptelor din timpul conflagrației mondiale.

România
a luptat în timpul războiului atât în tabăra Axei, cât și în cea a Națiunilor
Unite. Dar la finele războiului ea s-a aflat atât în tabăra învinșilor, cât și
în cea a țărilor comunizate. Cum a ajuns România în acea situație? Vladimir
Tismăneanu. Parte din
transformarea României într-un sistem totalitar de tip radical de dreapta, așa
cum a funcționat între 6 septembrie 1940 și 23 august 1944, vine din criza
democrației liberale. Trebuie mereu accentuat că România are un trecut
utilizabil, a existat o democrație constituțională și funcțională în România.
Din nefericire, dinspre ambele extreme, dreapta și stânga, au existat atacuri
continue împotriva statului unitar român dar și împotriva democrației
constituționale. Câțiva prim-miniștri au fost uciși de comandouri
fundamentaliste de tip hitlerist, crima a devenit parte a climatului politic.
Să adăugăm aici și incapacitatea clasei politice de a lua măsuri și de a
rezista. Căderea României în totalitarism n-a fost o fatalitate, au fost o
serie de erori la situarea României în tabăra hitleristă.

Există
convingerea că istoria are lecții de dat posterității. Care ar fi ele în opinia
lui Vladimir Tismăneanu? Orice
iluzie în raport cu un sistem ideocratic, cu o dictatură bazată pe ideologie,
este nefastă pe scurtă durată, pe medie durată și mai ales pe lungă durată. O
trăim în momentul de față. Eu nu cred că a existat un plan în Republica
Populară Chineză de a disemina în lume virusul covid. Dar tăcerea, misterul,
secretomania sunt elemente fundamentale ale sistemului totalitar. Ceea ce s-a
petrecut acum este un pandant a ceea ce am văzut la Cernobâl, este un Cernobâl
planetar. Sunt multe alte lecții ale celui de-al doilea război mondial dar una
din aceste lecții, cea esențială, este că nu putem face compromisuri atunci
când libertatea, încrederea și adevărul sunt atacate și umilite.

La
75 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu putem spune că
lumea este mai bună. Dar este, cu siguranță, una mai atentă la deciziile
radicale.