140 de ani de la fondarea monarhiei române
În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv.
Steliu Lambru, 31.05.2021, 14:14
În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul
României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate
de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv. Însă trecutul politic
comun era departe de a fi unul îndelungat. Ideea unui stat extracarpatic
circulase sporadic în secolele anterioare în mai multe forme mai mult sau mai
puţin realizabile. La sfârşitul secolului al 18-lea, ideea de Dacia, care
desemna cele două principate române, era vag menţionată în corespondenţa dintre
împăraţii Rusiei Ecaterina cea Mare şi al Austriei Iosif al II-lea. Însă până
la jumătatea secolului al 19-lea acea idee a statului român va prinde contur.
Prin efortul tenace al elitelor din cele două principate române care au cooptat
masa de ţărani şi orăşeni la proiectul statului format din Moldova şi Muntenia
ideea de Regat al României a început tot mai clar să devină realitate.
O altă
idee-forţă a susţinut construcţia politică română şi anume ideea Dunării paneuropene,
a căii libere de navigaţie pe întregul continent. De altfel, Principatele
Române erau denumite înainte de 1859, anul unirii lor, şi ca Principatele
Danubiene, cu trimitere la forţa de expresivitate pe care o exercita marele
fluviu Dunărea. Iar prezenţa pe tronul noului stat a lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea care a dat consistenţă statului român
culminând cu anul 1881 când ambiţiosul şi tenacele prinţ Carol va deveni regele
Carol I iar ţara sa Regatul României. Pe 10 mai, ziua sosirii în 1866 a lui
Carol în România, era marcată semnificaţia noului început pentru societatea
românească, un început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări,
incertitudini şi dezamăgiri.
Perioada
de domnie a lui Carol I a fost una lungă şi fructuoasă, între 1866 şi 1914. Dar
aceasta nu a fost un dat natural, noua aşezare socială şi instituţională bună
fiind obţinute cu mare greutate. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea
Bucureşti a caracterizat primii ani de domnie ai noului principe, între 1866 şi
1871, ca pe o perioadă de tranziţie, venirea lui Carol însuși fiind primită cu
rezervă.
În afara
clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către
români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un
străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu
foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să
spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc.
Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui
Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia,
la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le
întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial.
Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu
seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va
adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.
Constituţia
din 1866, una din cele mai moderne la acea dată, a fost copiată după modelul
belgian, motiv pentru care România fiind denumită Belgia
orientului. Element-cheie al noului stat, constituţia a fost gata încă de
la începutul noii domnii.
Cu detalii Alin Ciupală. La sosirea în ţară, Constituţia este aproape
încheiată. Oamenii politici români făcuseră un efort considerabil şi lăsaseră
deoparte divergenţele. Constituţia va fi votată de Adunarea Constituantă şi va
intra în vigoare. Rapiditatea elaborării acestei Constituţii se explică prin
două cauze. În primul rînd, politicienii români au dorit de la bun început să-i
pună în faţă viitorului rege o realitate instituţională şi politică, au vrut să
evite situaţia apărută în timpul domniei lui Cuza. Au dorit să creeze sistemul
monarhiei constituţionale de la bun început, sistem care fixa cu foarte mare
precizie atribuţiile instituţiei monarhice. În al doilea rînd, politicienii
români sunt presaţi de conjunctura internaţională şi de complicaţiile
diplomatice apărute după detronarea lui Cuza. Marile puteri recunoscuseră în
final unirea celor două principate româneşti, Muntenia şi Moldova doar pe
timpul domniei lui Cuza. După 11 februarie 1866, Turcia şi Austria au cerut
separarea Principatelor şi revenirea la situaţia de dinaintea anului 1859.
Politicienii români trebuia să rezolve rapid această criză internă cu
complicaţii externe.
Punctul
culminant al dificultăţilor tranziţiei a fost criza dinastică din 1871, când
principele Carol a fost pe punctul de a-şi semna abdicarea. Dar venirea la
cârma guvernului a conservatorilor conduși de Lascăr Catargiu va face ca
România să pășească, în sfârșit, cu hotărâre către atingerea obiectivelor
propuse. Unii istorici spun că, de fapt, depăşirea momentului 1871 a fost punctul
de cotitură decisiv în viaţa României moderne. Românii profitaseră de războiul
Crimeii din anii 1853-1856 pentru a se prezenta în fața puterilor europene cu o
ofertă statală credibilă ceea ce va duce în final la unirea din 1859. Conduși
de Carol I, ei nu vor rata nici a doua ocazie, cea a războiului ruso-turc din
1877-1878, unde vor lupta cu determinare și la capătul căruia vor obține
independența. Pe 10 mai 1881, acum 140 de ani, ultimul pas era făcut, Regatul
României devenind o realitate și de jure nu numai de facto.