100 de ani de captivitate a tezaurului României în Rusia
Se spune că ţările nu au prieteni, ci numai interese. Însă istoria contrazice această afirmaţie simplistă. În trecut, găsim numeroase exemple de prietenie între ţări care au însemnat alianţe militare, matrimoniale ori încredinţare de secrete şi valori.
Steliu Lambru, 26.12.2016, 10:11
Se spune că ţările nu au prieteni, ci numai interese. Însă istoria
contrazice această afirmaţie simplistă. În trecut, găsim numeroase exemple de
prietenie între ţări care au însemnat alianţe militare, matrimoniale ori
încredinţare de secrete şi valori. Nu sunt puţine cazuri în care o ţară a
oferit, pentru păstrare, unei ţări prietene propriul tezaur, unul dintre cele
mai de preţ bunuri, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului. Un astfel de gest
de prietenie a fost cel al trecerii tezaurului Poloniei prin România, în
septembrie 1939, atunci când ţara fusese atacată şi de Germania nazistă, şi de
Uniunea Sovietică.
Dar alianţele pot fi
trădate, ca şi prieteniile. În primul război mondial, România s-a alăturat
Antantei formate din Franţa, Anglia şi Rusia. În numele alianţei de prietenie,
tezaurul României a fost transportat la Moscova pentru a nu fi capturat de
armata germană care a ocupat Bucureştiul şi întreaga parte de sud a României în
decembrie 1916. Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara din Iaşi se încărcau în
17 vagoane un număr de 1738 casete în care se afla depozitat aurul României sub
formă de lingouri şi monede diverse. Valoarea era de aproximativ 315 milioane
lei aur. În alte două casete erau bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7
milioane lei aur. Transportul a sosit la Moscova pe 21 decembrie 1916. Un al
doilea transport a avut loc în vara anului 1917, în 3 vagoane fiind încărcate
valorile Băncii Naţionale a României cu o valoare declarată de 1,6 miliarde
lei, din care aur efectiv în valoare de aproximativ 575.000 lei. Arhiva era
evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezenta titluri, efecte, depozite şi
alte valori. În alte 21 de vagoane, în 1.661 de casete, erau bunurile Casei de
Depuneri în valoare de 7,5 miliarde lei. Al doilea transport a ajuns la Moscova
pe 3 august 1917. Alte bunuri şi colecţii particulare de obiecte de artă au
însoţit tezaurul României pentru a fi depozitate la Kremlin.
Istoricul Ioan Scurtu
crede că plecarea tezaurului României în Rusia a fost o pierdere greu de
estimat: România a pierdut
atunci tezaurul Băncii Naţionale a României prin care se asigura circulaţia
financiară normală pe cuprinsul vechii Românii. Pe lîngă tezaurul Băncii
Naţionale, sunt multe alte valori care depăşesc cu mult valoarea tezaurului
Băncii Naţionale de 93 de tone în lingouri de aur. Dar mai există obiecte de
artă, tablouri, obiecte de cult, covoare, alte bunuri cu valoare istorică şi
valoare sentimentală. Cred că, practic, nici nu se poate face o estimare a
valorii într-o monedă naţională, leu, dolar sau rubla, a ceea ce reprezenta
tezaurul românesc deoarece unele piese sînt extrem de greu de evaluat. Cum
poate fi evaluată, de exemplu, o cristelniţă din secolul al 15-lea? Ea poate
avea o valoare artistică, ea singură depăşeşte valoarea metalului sau o valoare
a fineţii lucrăturii, a artei meşteşugăreşti. Prin pierderea acestui tezaur,
România a devenit mai săracă în propriile sale valori bazându-se pe faptul că
acest tezaur va fi restituit ca între nişte ţări civilizate care îşi respectă cuvântul
dat, cu respect pentru normele dreptului internaţional.
Dar revoluţia
bolşevică a dus la ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia, în
ianuarie 1918, din iniţiativa lui Lenin, printr-o notă diplomatică adresată
guvernului român. În notă se preciza că tezaurul românesc rămânea confiscat
pentru oligarhia română şi urma să fie restituit, cândva, poporului muncitor.
L-am întrebat pe istoricul Ioan Scurtu dacă guvernanţii de atunci ai României
au avut o opţiune mai bună:
A existat ideea trimiterii tezaurului în Suedia, unde era mai la adăpost, dar
rămânea problema transportului. Cum putea fi transportat tezaurul până acolo
fără ca trupele germane să-l intercepteze şi să-l captureze? Noi discutăm acum
dintr-o perspectivă temporală şi din acest punct de vedere eu cred că
trimiterea în Rusia a fost o greşeală. Dar dacă ne punem în locul celor care au
decis în epocă, atunci nu cred că ne mai putem lansa în astfel de aprecieri. Aş
vrea să spun că exista o adevărată psihoză, la sfârşitul anului 1917, că
Moldova va fi ocupată, mulţi parlamentari părăsiseră Iaşii şi se refugiaseră la
Odessa. Exista chiar ideea ca guvernul însuşi să părăsească Moldova şi a fost
nevoie de intervenţia regelui Ferdinand şi a lui Brătianu pentru ca miniştrii
să nu plece. Guvernul însuşi a intrat în acea psihoză, există relatări despre
dimensiunile acelei psihoze. Politicianul liberal I. G. Duca povestea că
garniturile de tren erau deja încărcate şi încă mai veneau cetăţeni care
aduceau bunuri, în lăzi, pentru a le urca în tren pentru a fi transportate la
Moscova, de unde urma să fie recuperate după război. Guvernul a intrat în acea
psihoză şi n-a putut anticipa ce se va întâmpla, că Rusia nu-şi va respecta
cuvântul dat.
La sfârşitul războiului, diplomaţia română a iniţiat repetate negocieri
pentru redobândirea tezaurului. În 1935, URSS a înapoiat documente de arhivă şi
cele care aparţineau Academiei Române, iar în 1956 a hotărât să mai retrocedeze
o mică parte, cea mai importantă restituire fiind tezaurul de la Pietroasa
supranumit Cloşca cu puii de aur. În ciuda faptului că în iulie 2003, cu
ocazia semnării tratatului de bază dintre România şi Federatia Rusă, problema
tezaurului urma a fi discutată, nici până astăzi ea nu a fost soluţionată. După
100 de ani, tezaurul românesc este încă la Moscova ca prizonier al unei
prietenii trădate.