Ștefan cel Mare și bătălia de la Codrii Cosminului

În 2012, istoricul român Liviu Câmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moștenirii Culturale Prusace din Berlin manuscrisul jurnalului ținut de Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton.

Christine Leșcu, 11.06.2023, 10:00

În 2012, istoricul român Liviu Câmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de
Stat a Moștenirii Culturale Prusace din
Berlin manuscrisul jurnalului ținut de Liborius Nacker, secretarul general al
Ordinului Teuton. Scris la sfârșitul secolului al XV-lea, documentul – a cărui
existență era cunoscută deja de istorici – se referă la contribuția cavalerilor
teutoni care l-au însoțit pe regele polon Ioan Albert în campania sa contra
domnitorului moldovean Ștefan cel Mare. Soldată cu înfrângerea celebră a polonezilor
la Codrii Cosminului, această campanie apare într-o lumină nouă, mai nuanțată,
în documentele descoperite de istoricul Liviu Câmpeanu. De altfel, pornind de
la ele, istoricul a scris cartea Cruciada contra lui Ștefan cel Mare.
Codrii Cosminului 1497, apărută anul
acesta la editura Humanitas, carte din care transpare și o imagine mai complexă
și mai detaliată a voievodului. Subiect
al unei mitologizări intense în istoriografia comunistă, canonizat deja de BOR
ca Ștefan cel Mare și Sfânt, domnitorul
moldovean are parte în volumul scris de Liviu Câmpeanu de o analiză mai
completă și mai obiectivă a domniei sale extrem de lungi de la 1457 la 1504,
fără ca realizările sale remarcabile să fie puse la îndoială. Un exemplu în
acest sens îl constituie atitudinea față de Înalta Poartă a lui Ștefan cel
Mare, considerat îndeobște, mai ales, un luptător anti-otoman îndelungat și
înverșunat. Liviu Câmpeanu nuanțează, însă, această imagine.

Pentru istorici nu sunt noutăți, dar poate pentru publicul larg
obișnuit cu imaginea de cruciat a lui Ștefan cel Mare, imagine care a fost
construită sistematic în ultimii 20-30 de ani și puțin dinainte, probabil este
șocant să vadă că Ștefan cel Mare, de fapt și de drept, a fost un aliat al
sultanului. Din cei 47 de ani de domnie, Ștefan cel Mare s-a aflat în stare de
război cu turcii timp de 13 ani, iar din acești 13 ani, doar în trei ani de
zile s-a confruntat cu campanii masive sau cu invazii otomane masive, care s-au
desfășurat în medie cam două luni pe ani. Așadar, 6 luni din 47 de ani a luptat
efectiv și deschis cu Imperiul Otoman. Repet, starea de beligeranță a durat
circa 13 ani, dar restul de până la 47 de ani, Ștefan cel Mare a fost un aliat
al sultanului.

Alianța cu imperiul otoman, ca și beligeranța, depindeau foarte mult în
epocă de conjuncturi precise și de nevoia de întrajutorare a tuturor
formațiunilor statele medievale. Pacea extrem de volatilă de atunci și atmosfera
războinică aproape constantă conduceau la schimbări ale raporturilor de
vasalitate în funcție de interesele și pericollee imediate. Iar Moldova lui
Ștefan cel Mare nu a făcut excepție în Europa Răsăriteană și Centrală. Liviu
Câmpeanu.

Încerc să prezint publicului un rezultat la
care am ajuns tocmai datorită documentelor descoperite în 2012 în arhiva
Ordinului Teuton păstrată la Berlin astăzi : faptul că Moldova a ajuns
tributară Imperiului Otoman cu vreo 20 de ani mai devreme decât se știa. Deci,
în istoriografie s-a convenit asupra faptului că Moldova a început să plătească
tribut în anul 1455 sau 1456. Dar am descoperit documente care atestă clar
faptul că deja cu 20 de ani înainte, deci din 1432, Moldova a devenit tributară
a Imperiului Otoman. În această tradiție s-a încadrat deci și Ștefan cel Mare
care a plătit tribut practic timp de trei decenii din glorioasa sa domnie, ceea
ce nu reprezintă un aspect negativ. Poate puțină lume știe că până și
Habsburgii au plătit tribut Imperiului Otoman în secolul XVI și apoi Francisc
al II-lea al Franței în prima jumătate a secol XVI era aliatul lui Suleyman
Magnificul. Deci astfel de alianțe și de tratate de pace și ajutor reciproc
erau absolut normale în epocă și Ștefan cel Mare nu a făcut excepție. Și
datorită tributului pe care îl plătea nu doar că își asigura pacea cu Imperiul
Otoman, dar obținea ajutorul efectiv al turcilor în diversele campanii și
bătălii pe care le-a purtat cu vecinii. Mă refer acuma la Ungaria lui Matei
Corvinul sau la Polonia lui Cazimir al IV-lea, sau la Muntenia, aflată în plin
război între Drăculești și Dănești, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
În acest conflict, Ștefan cel Mare a intervenit de mai multe ori, uneori chiar
cu sprijinul otoman.

În perioada în care Ștefan cel Mare s-a aflat în beligeranță cu imperiul
otoman a avut loc una dintre cele mai remarcabile victorii ale sale, cea din
ianuarie 1475 când l-a învins pe Soliman Pașa la Vaslui. În urma acestei
bătălii, Papa Sixt al IV-lea l-a numit
atlet al creștinătății, titlu care trebuie interpretat doar în legătură
strictă cu acel moment al domniei sale. Ulterior,de la 1486 până în anul
morții sale la 1504, Ștefan cel Mare a făcut politica Înaltei Porți. Mai mult
decât atât : imperiul otoman i-a fost aliat conflictul cu regele polon
Ioan Albert (sau Jan Olbracht) soldat cu victoria moldovenilor de la Codrii
Cosminului din septembrie 1497. Atunci, la Codrii Cosminului, în toamna anului
1497 s-au confruntat două mari sisteme de alianță : Uniunea
Polono-Lituaniană și vasalii ei – ducatul Mazoviei și Ordinul Teuton – pe de-o
parte, și Moldova, cu aliații ei din Regatul Ungariei, Imperiul Otoman și
Hanatul Crimeii, pe de altă parte. Dar
cum s-a ajuns la conflict, deși Ștefan Cel Mare devenise vasalul Poloniei în
1495 printr-un tratat semnat la Colomeea ? Liviu Câmpeanu descrie
contextul istoric.

Tocmai de la această vasalitate sau și de la
obligațiile pe care Ștefan cel Mare și regele polon Cazimir al IV-lea și le-au
asumat reciproc la Colomeea, în 1485, a pornit acest conflict. Practic, în
1484, Ștefan cel Mare pierduse în favoarea turcilor cetățile Chilia și Cetatea
Albă. Apoi a încercat să le recupereze singur de la otomani, dar a fost practic
imposibil. Și atunci s-a orientat către regele Poloniei. Regele Poloniei a
acceptat să-l ajute cu condiția prestării jurământului de vasalitate, ceea ce
s-a și întâmplat în septembrie 1485. Însă ajutorul militar pus la dispoziție de
Cazimir al IV-lea a fost insuficient și nu a corespuns deloc așteptărilor lui
Ștefan cel Mare. Și apoi, în 1487, papa a proclamat o cruciadă contra-otomană
în întreaga creștinătate și oastea cruciată s-a comasat în Polonia. Însă nu a
pornit în ajutorul lui Ștefan cel Mare, așa cum ar fi prevăzut Tratatul de la
Colomeea, ci prințul Jan Olbracht – încă prinț pe atunci și comandant suprem al
armatei cruciate – a deturnat cruciada în Podolia. Atunci s-a produs marea
ruptură între Ștefan cel Mare și regii Poloniei. Au urmat o serie de conflicte
minore de graniță și de-o parte și de cealaltă, culminând cu conflictul de la
1497.

Încheiată, totuși, neconcludent
campania regelui Ioan Albert contra lui Ștefan cel Mare laolaltă cu sistemul
complicat de alianțe inter-statale din epocă precum și victoriile sale,
relațiile stabilite cu ceilalți monarhi, îl poziționează pe voievodul moldovean
printre actorii politicii cei mai de seamă din Europa Central-Răsăriteană ai
epocii sale.