Regina Elisabeta și regele Carol I

Căsătoriți din 1869, regele Carol I și regina Elisabeta, primul cuplu regal al României, au avut, în general, o căsnicie destul de afectuoasă și calmă până spre sfârșitul anilor 1890.

Christine Leșcu, 11.04.2021, 09:38

Căsătoriți din 1869, regele Carol I și regina Elisabeta, primul cuplu regal al României, au avut, în general, o căsnicie destul de afectuoasă și calmă până spre sfârșitul anilor 1890. O dovadă în plus a acestui fapt o constituie cele două volume editate recent de Humanitas, care conțin corespondența dintre cei doi soți și sunt grupate sub titlul: „Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol”. Născută la Neuwied 1843, Elisabeta și-a dorit și a reușit să încurajeze artele și artiștii din noua sa patriei, având la rândul său înclinații literare materializate în textele semnate cu pseudonimul Carmen Sylva. Nevoia de artă a devenit, de altfel, și un refugiu în viața reginei după moartea unicului copil, principesa Maria, în vârstă de 3 ani, în 1874. Nevoia de afecțiune maternă avea să și-o exprime ani mai târziu în relația cu o domnișoară de onoare, Elena Văcărescu.

Descendentă a unei ilustre familii de boieri cărturari, cea care, la maturitate, avea să fie premiată de două ori de Academia Franceză în calitate de scriitoare, Elena Văcărescu a fost pentru un scurt răstimp începând cu 1890 logodnica neacceptabilă din punct de vedere politic a moștenitorului tronului, adică a viitorului rege Ferdinand. Acesta este, de fapt, evenimentul central care desclanșează corespondența dintre rege și regină cuprinsă în cel de-al doilea volum al cărții „Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol”, după cum povestește și istoricul Alina Pavelescu.

În acest al doilea volum dimensiunea umană a protagoniștilor este mult mai bine pusă în valoare de corespondența lor într-o latură care ne e familiară tuturor: anume cea a relațiilor de cuplu. Miezul volumului se desfășoară în jurul celebrului scandal al logodnei Principelui Ferdinand cu Elena Văcărescu, o poveste despre care s-au spus în epocă fiindcă el începe, de fapt, de la niște ședințe de spiritism de care Regina Elisabeta se pasionează și care sunt intermediate de Elena Văcărescu în rol de medium. (…) Regina Elisabeta, după cum știm, a căzut destul de prost în această poveste pentru că a fost exilată câțiva ani de la Curtea României și n-avut dreptul să se întoarcă în țară. Iar corespondența lor, nucleul ei, se desfășoară, mai ales, în perioada exilului ei, o perioadă în care relația ei de lungă durată, mariajul ei model așa cum i plăcea să se spună despre ea și regele Carol I, trece cu siguranta prin cea mai mare criză a vieții lor, mai mare chiar decât acea a faptului că Regina Elisabeta n-a mai putut avea propriul său copil și n-a putut da moștenitor la tron. Și este o desfășurare remarcabilă de rațiune din partea regelui Carol ca să o facă să înțeleagă ce anume se întâmplase și unde anume a greșit. (…) Vedem un rege Carol foarte calm și rațional, un soț foarte răbdător care trece peste cele mai delicate și mai de neiertat, probabil pentru alții, momente din viața lui cu propria soție. Trece peste ceea ce însemna asta, de fapt, ca lovitură politică pentru el și face chiar efortul de a intra în lumea soției lui.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, cu logodna dintre Elena Văcărescu și princepele Ferdinand? Ne răspunde Romanița Constantinescu, una dintre editoarele corespondenței perechii regale.

Aș vrea să spun că această căsătorie nu era așa de improbabila cum ne pare azi și că toată situația a fost efectiv pe muchie de cuțit. Suntem în anul 1890 și este un an deosebit pentru cuplul regal, pentru Carol I. Se împlineau 25 de ani de la întronarea sa în România și apare acest eveniment, această logodna care a avut loc în mai 1891 la București imediat după sărbătorile pascale. Regele Carol a aflat despre asta de la politicianul liberal Dimitrie Sturdza o zi mai tîrziu. Carol vorbește cu Elisabeta și cu principele moștenitor Ferdinand despre intențiile acestuia, iar Ferdinand, foarte emoționat, i cere permisiunea de a se căsători cu Elena Văcărescu. (…)Imediat după discuția cu Ferdinand, pe 12 iunie, regele Carol I îi scrie îngrijorat fratelui său Leopold, tatăl Principelui Ferdinand, la Sigmaringen. Scrisoarea aceasta aduce lămuriri despre poziția lui Carol. De asemenea o altă scrisoare a lui Carol din 18 septembrie 1892 către Elisabeta spune că regele nu a respins imediat și personal această idee, în primul rând din dragoste și din respect față de regină, precum și față de nepotul său, poziționându-se de partea lor, așa cum recunoaște. În schimb, a lăsat lucrurile la aprecierea Consiliului de Miniștri, după cum știm. Logodna nu a fost aprobată de Consiliul de miniștri care îl avea în acel moment ca președinte pe generalul Ioan Emanoil Florescu.

Clasa politică românească a preferat aceste deznodământ pentru a evita o eventuală luptă pentru influență asupra tronului între familiile boierești autohtone cu care se înrudea Elena Văcărescu. În afară de suferința provocată celor logodnici, decizia aceasta s-a repercutat și asupra reginei Elisabeta. Ea a fost nevoită să plece în exil, prin mai multe țări europene, de unde s-a întors la București în 1894. Ce-a făcut în exil ne spune Silvia Irina Zimmermann, cealaltă editoare a corespondenței.

Avem de-a face aici nu doar cu scrisorile unei regine, ci și în primul rând cu scrisorile unei scriitoare, dar și a unei artiste plastice, ceea ce este mai puțin cunoscut despre ea. Aflăm aici foarte multe detalii despre activitatea ei literară, ceea ce pe mine m-a surprins. Până acum, știam că acea perioadă ar fi fost un timp negru, că exilul ar fi fost o pauză de literatură, dar citind scrisorile aflăm cu totul altceva. Perioadele de exil ale Reginei Elisabeta sunt următoarele: în Italia, la Veneția, din iulie 1891 până în septembrie 1891, apoi tot în Italia, la Palanzza, din septembrie 1891 până în iunie 1892, iar în următorii ani, începând din iunie 1892 și până la sfârșitul lunii iulie 1894, regina Elisabeta, la reședința mamei sale de la Neuwied . Ce aflăm din corespondența perechii din perioada exilului reginei? Pe de o parte Elisabeta, nemulțumită de situația exilului impus de rege după ruperea logodnei Elenei Văcărescu, îi mărturisește regelui Carol I că din cauza supărării și a bolii și a pierdut orice inspirație poetică.(…) Cu toate astea, constatăm că perioada de exil a reginei Elisabeta a fost una deosebit de bogată în lucrări atât în opere literare, cât și în opere de artă decorativă dintre care unele mai deosebite se află și astăzi în mai multe muzee din România. Operele literare publicate de Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva în timpul exilului sunt cinci volume publicate între 1891 și 1893 dintre care trei volume de poezie și două piese de teatru, iar, dintre acestea, două cărți sunt concepute și scrise chiar în perioada de exil.

De asemenea, tot în această perioadă, regina a început să scrie o serie de texte care, după revenirea în România, au apărut în cărți de memorii și basme. Așadar, regina Elisabeta a știut să transforme creativ suferința exilului în opere artistice.