Povestea Bibliotecii Academiei Române

Cu o istorie de 155 de ani, Biblioteca Academiei Române este astăzi cel mai important depozitar al tipăriturilor care au circulat sau produs în spațiul românesc.

Steliu Lambru, 01.01.2023, 12:00

Cu o istorie de 155 de ani,
Biblioteca Academiei Române este astăzi cel mai important depozitar al
tipăriturilor care au circulat sau produs în spațiul românesc. Ea a apărut ca o
consecință firească a înființării, pe 1 aprilie 1866, a Societății Literare
Române, care în anul următor și-a luat numele de Societatea Academică Română.
Din 1879, la doi ani după câștigarea independenței de stat a României, Academia
Română, succesoarea celor două organizații anterioare, devenea cea mai
importantă instituție științifică a noul stat român. Iar Biblioteca Academiei
Române, apărută în 1867, începea să-și asume rolul declarat și să-și constituie
fondul de cunoaștere în urma donațiilor și achizițiilor. La sfârșitul secolului
al 19-lea, în 1897, se va ridica și clădirea care avea să adăpostească imensul
patrimoniu pe care îl vedem azi.

Primul donator al Bibliotecii
Academiei Române a fost episcopul ordotox al Buzăului Dionisie Romano. El a
anunțat prima donație chiar în ședința de constituire a Bibliotecii compusă din
81 de cărți românești vechi, legate în 73 de volume. În 1897, la 25 de ani după
moartea episcopului, întregul său fond personal de carte intra în posesia
bibliotecii. Alți donatori contribuiau substanțial la mărirea fondului
tipăriturilor: medicul Carol Davila, lingviștii Timotei Cipariu și August
Treboniu Laurian, istoricii și arheologii V. A. Urechia, George Barițiu și
Alexandru Odobescu, inventatorul Petrache Poenaru. Dar cel care avea să-și pună
amprenta cel mai mult asupra instituției a fost primul ei director, lingvistul
Ioan Bianu. În anul 1894, Bianu a conceput Planul bibliografiei naționale pe
cinci direcții: întocmirea bibliografiei naționale a cărții românești;
întocmirea unei bibliografii a publicațiilor periodice românești; întocmirea
unei bibliografii analitice cuprinzând articolele din periodice; redactarea
unui catalog al manuscriselor, începând cu cele românești; întocmirea
catalogului documentelor din Bibliotecă.

Până acum, despre Biblioteca
Academiei Române s-a scris mai mult sau mai puțin sistematic, iar o istorie
exhaustivă a ei s-a lăsat așteptată. Recent, a apărut primul volum sub
coordonarea lui Nicolae Noica, directorul instituției, care în 700 de pagini privește
la perioada ei de început, de pionierat, cea dintre 1867 și 1885. La lansarea
primului volum al istoriei Bibliotecii Academiei Române, președintele Academiei
Române istoricul Ioan-Aurel Pop a spus că povestea celei mai importate
biblioteci a României este un proiect important pentru cel puțin o generație.

O istorie a Bibliotecii
Academiei Române în 10 volume nu s-a mai scris până acum, deși proiecte foarte
multe, și chiar încercări au fost, și este puțin probabil că se va scrie curând.
De aceea, proiectul actual care prinde viață sub ochii noștri prin întâiul
volum e o realizare remarcabilă. Biblioteca Academiei Române a făcut primii pași
în 1867. Acela este socotit anul de naștere, la un an după fondarea Societății
Iiterare care era strămoașa Academiei Române. Ea a avut de la început misiunea
de a strânge la un loc, de a organiza și de a pune în valoare colecțiile
naționale specifice, colecțiile de carte, de a elabora și edita bibliografia
națională retrospectivă pentru toate tipurile de mărturii ale tiparului.

Ioan-Aurel Pop a mai spus că
instituția s-a dezvoltat continuu și, ca orice organism în creștere, și-a
diversificat și extins orizontul.

Obiectivele și atribuțiile instituției s-au lărgit mereu în cei 155 de ani
trecuți de la fondare. Astăzi, biblioteca este cea mai importantă bibliotecă-tezaur,
cea mai valoroasă bibliotecă de erudiție din România. Colecțiile sale au o
structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română din
secolul al 16-lea încoace și cu unele mult mai vechi în limbile de cancelarie
și de cult care au împodobit mărturiile trecutului din spațiul românesc: slavona
în primul rând, latina, turco-osmana, româna ca limbă veche, greaca, araba,
armeana, ebraica, maghiara și altele. Mai sunt textele în limbile de cancelarie
și de cult care au circulat în interiorul spațiului românesc.

Cine începe să facă o cercetare știe
că punctul de pornire este privirea către trecut pentru a afla cu ce au
contribuit cei de dinaintea lui. Astfel, spune Ioan-Aurel Pop, mersul la
bibliotecă și lectura textelor anterioare este o obligație pentru o cercetare
de calitate, cu relevanță.

Colecțiile
speciale aflate în patrimoniul bibliotecii noastre îi asigură acesteia un loc
unic între bibliotecile păstrătoare de astfel de mărturii din România. Dintre
ele, colecția de manuscrise e cea mai bogată din țară, iar colecțiile
Cabinetului de stampe, cele ale Cabinetului de numismatică, ale Cabinetului de
muzică, ale Cabinetului de hărți sunt adevărate puncte de referință în domeniu.
Nicio lucrare de istoria științelor, a disciplinelor propriu-zise, și nicio
lucrare de istorie a culturii nu se poate realiza fără apelul la acest
extraordinar așezământ. Biblioteca e o instituție vie, organizatoare de
conferințe, mai ales în ultimii ani.

Povestea
Bibliotecii Academiei Române a început recent cu primul volum. Este o poveste
lungă pe care oamenii de cultură abia au început să ne-o spună.