Podul Mogoșoaiei
Calea Victoriei, axul central nord-sud istoric al Bucureștilor, este singurul drum public din capitala României care a supraviețuit din secolul al 17-lea până astăzi.
Steliu Lambru, 04.12.2022, 16:57
Calea Victoriei, axul central nord-sud istoric al Bucureștilor, este singurul drum public din capitala României care a supraviețuit din secolul al 17-lea până astăzi. Denumită Podul Mogoșoaiei de la înființarea sa în jurul anului 1689, artera a suferit cele mai multe și profunde transformări în cei aproape 350 de ani de existență. Devenită Calea Victoriei după ce România și-a câștigat independența de stat în anii 1877-1878, pe ea se văd toate etapele istoriei Bucureștiului și ale României din ultimele trei secole. Calea Victoriei a fost menționată în sute de cărți scrise de români și străini, unele fiind deja clasice, iar episoade povestite de autori au figurează deja ca legende urbane ale orașului.
O asemenea carte clasică este Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, semnată de diplomatul Gheorghe Crutzescu care a cunoscut multe ediții datorită popularității sale. Este considerată de mulți drept cea mai frumoasă carte despre Calea Victoriei. Explicația este stilul autorului, Gheorghe Cruțescu fiind un diplomat care avea o mare ușurință la scris și nu un istoric sau literat. Născut în 1890, venea dintr-o familie de boieri mijlocii. Bunicul lui fusese colonelul Lăcusteanu, comandantul primului batalion al armatei române înființat în 1830, și participant febril la revoluția pașoptistă. Gheorghe Cruțescu studiază dreptul la Paris, își ia licența în 1915 și în 1916 pleacă voluntar în primul război mondial. După primul război, intră în Ministerul Afacerilor Externe și este numit atașat de legație. Ultimul post l-a deținut în capitala Suediei, la Stockholm, în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde nu a mai dorit să revină în România în 1947 când regimul comunist s-a instalat la București. A murit pe 30 decembrie la Mougins, în sudul Franței.
Cătălin Strat este editorul ediției 2022 a volumului Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi și am căutat să aflăm în ce a constat succesul cărții.
Gheorghe Cruțescu era pasionat de istorie. Nu o practica la nivelul unui cercetător științific sau la nivelul unui profesor de istorie de la Universitate. Cred că mai degrabă era preocupat să salveze o parte din istoria orală din vremea sa, să salveze poveștile pe care le auzea în clasa lui socială și care sunt delicioase, și să le pună într-o carte. Și, iată, le-a pus în această minunată carte Podul Mogoșoaiei, care e un montaj extraordinar de microistorii bucureștene. E istoria Căii Victoriei și totodată, istoria Bucureștiului. E istoria unei modernizări a orașului. Și iei, istoria devenirii societății bucureștene, de la forma ei orientală către una occidentală și foarte sofisticată. E istoria costumelor. E istoria vieții cotidiene. Am putea spune că această carte e un fel de istorie a mentalităților avant la lettre. E o istorie a instituțiilor și o istorie a lucrurilor mărunte înainte ca aceste discipline să se individualizeze în marele domeniu al studiului istoriei.
Împreună cu Cătălin Strat, am făcut o istorie imaginară pe Calea Victoriei, pornind, așa cum începe și autorul, de la capătul dinspre cheiul Dâmboviței. Am încercat să vedem ce clădiri emblematice au rămas și astăzi din 1943, anul în care Crutzescu își publică volumul.
El pleacă într-adevăr din Piața Națiunilor Unite și noi am putea să ne imaginăm niște călători sau niște vizitatori ai orașului mergând la braț cu Crutzescu. Era un domn foarte bine și foarte simpatic și foarte mucalit, cum reiese din carte, și să ne lăsăm încântați de explicațiile lui. Sigur au rămas, din vremurile vechi, Palatul CEC, a rămas Biserica Zlătari, pe care el o critică puțin spunând că arată ca un joc de cuburi. A rămas Cercul Militar, pe locul vechii mănăstirii și biserici a Sărindarului, a rămas Capșa, a cărui istorie ne-o spune într-o cheie foarte amuzantă. Teatrul Național nu a rămas, din păcate, dar avem un capitol consistent despre începuturile teatrului la noi. Au rămas pasajele sau pasagiile, Hotelul Continental. Palatul Regal nu a rămas în forma pe care o descrie Gheorghe Crutzescu, pentru că de la Casa Golescu până la actuala înfățișare s-au petrecut o mulțime de schimbări. În decembrie 1926, Palatul Regal a ars și atunci a fost refăcut în înfățișarea de astăzi sub semnătura arhitectului Nenciulescu. A rămas Atheneul, pe locul vechii Grădini a Episcopiei unde se găsea și o statuie a generalului Emanuel Florescu. A rămas Hotelul Athenee Palace care s-a preschimbat în perioada interbelică a fost dată jos fațada de tip Beaux-Arts și înlocuită de Duiliu Marcu cu o fațadă modernă într-un stil vag Art Deco. Au rămas toate bisericile despre care vorbește memorialistul Kretzulescu cum ar fi Biserica Albă. Au rămas ici și colo casele vechii boerimi, Casa Cesianu, Casa Grădișteanu. Au apărut clădiri noi și unele au dispărut cu totul.
Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi este povestea centrului Bucureștiului, reluată acum pentru generația Millennials. Este povestea actualității respusă care începe acum circa 350 de ani.