Palatul Operei Române din București
Înființată spre sfârșitul secolului al XIX-lea de către compozitorul și dirijorul George Stephănescu, prima trupă de operă din România (intitulată Companie lirică română) este considerată și nucleul teatrului liric din țara noastră.
Christine Leșcu, 31.03.2024, 11:00
Înființată spre sfârșitul secolului al XIX-lea de către compozitorul și dirijorul George Stephănescu, prima trupă de operă din România (intitulată Companie lirică română) este considerată și nucleul teatrului liric din țara noastră. Dar, de la fondarea sa până la începutul anilor 1950, opera română nu a avut un spațiu propriu, spectacolele jucându-se în clădirea altor teatre. Situația avea să se schimbe la începutul regimului comunist din considerente mai degrabă propagandistice: în 1953 Bucureștiul a fost gazda unui mare festival internațional al tineretului, motiv pentru care în capitală au apărut o serie de clădiri pentru a deservi toate evenimentele programate atunci. Printre aceste clădiri s-a numărat și actualul sediu al Operei Naționale Române, situate pe cheiul Dâmboviței, chiar lângă impozantul sediu al Facultății de Drept. Și, cu toate că, inițial, s-a dorit ca acest nou palat să respecte tipicul arhitectural al clădirilor sovietice – așa cum s-a întâmplat în cazul Casei Scânteii -, Opera Română nu amintește decât vag de acest stil. O lucrare recentă analizează în detaliu și etapele construirii, și aspectul palatului operei: „Istoria clădirii Operei Române din București”.
Autorul ei, directorul Bibliotecii Academiei, Nicolae Noica ne amintește. Opera fusese creată de un mare om de cultură, George Stephănescu. După aceea, ea a funcționat ani buni, până în 1952, fără local propriu, într-o clădire lângă parcul Cișmigiu, și apoi, multă vreme, în clădirea Teatrului Național de pe Calea Victoriei. Din păcate, Teatrul Național a fost bombardat. Cu surprindere am constatat din documente care datau din perioada 1948-1949 că cel care a avut prima inițiativă pentru a construi o clădire pentru operă a fost doctorul Petru Groza, care conducea Guvernul României. Şi atunci a oferit prin hotărâre de Guvern un teren unde astăzi este Teatrul Național din centru, de lângă universitate. A organizat un concurs și totuși nu s-a materializat nimic.
Dar prin anii 1950-51 s-a luat o hotărâre fermă și Institutul Proiect București, care se crease la vremea respectivă, a fost împuternicit să întocmească proiectul. Proiectul respectiv a fost coordonat și gândit de un mare arhitect: profesorul Octav Doicescu. Era un om din școala veche, care ne reprezentase și la niște expoziții internaționale între cele două războaie mondiale, alături de marii noștri arhitect Petre Antonescu și G.M. Cantacuzino. Sigur că în primul rând s-a pus problema locului unde să se înalțe clădirea și a fost ales pe chei exact terenul unde este astăzi clădirea Operei. Acolo era un stadion recunoscut la vremea respectivă. A fost întocmit proiectul, așa cum am spus, de arhitectul Octav Doicescu și lucrările au început prin anii 1951.
Ce stil arhitectural a fost ales și cum? Ne răspunde tot academicianul Nicolae Noica.
S-a spus de multe ori că are aspectul acesta al clădirilor rusești sau sovietice. Totuși, Octav Doicescu nu a făcut așa ceva, dar pentru a trece de verificările care s-au făcut, planșele originale erau semnate spre confirmare a soluțiilor de un consilier rus. Dar și arhitecții ruși care veniseră aici aveau o considerație deosebită și față de Octav Doicescu, și față de Macovei, și au admis o serie întreagă de elemente în așa fel încât clădirea sa fie monumentală și să ofere o imagine așa cum se pretindea Dar eu spun că stilul este un stil românesc, având o serie întreagă de elemente care au fost împrumutate, dar în niciun caz nu este adevărat ceea ce s-a afirmat că este o clădire după tipicul celor din Moscova acelor vremuri.
Pentru construirea palatului Operei Române, Octav Doicescu a făcut echipă cu arhitectul Pompiliu Macovei – coordonator al șantierului – și cu inginerul constructor de origine armeană Aznavurian. Construcția s-a încheiat în 1953, iar inaugurarea oficială a avut loc în ianuarie 1954 cu spectacolul Dama de pică de Ceaikovski. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu trei arcade monumentale sprijinite de coloane pe ale căror capiteluri se află statuile a patru muze. De asemenea, există trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele. Tot fațada este împodobită cu basoreliefuri realizate de sculptorii Zoe Băicoianu, Boris Caragea și Ion Vlad.
Despre ornamentația din interior, ne vorbește tot Nicolae Noica. În interior există foaierul, care este splendid și undeva în stânga, după ce urci scările, este salonul galben: o frumusețe cu o serie întreagă de ornamentații făcute atunci, în anul 1953, și păstrate astăzi în niște condiții extraordinare. În sala de spectacol sunt lojile împărțite cu niște stâlpișori pentru compartimentare. Sigur, și aici au fost o serie întreagă de discuții. Dacă acești stâlpișori nu deranjează din punct de vedere arhitectural, ei erau impuși din punct de vedere al rezistenței. În plus, plafonul este splendid din lemn lucrat și, ceea ce este impresionat, se păstrează candelabrul de atunci cu 100 de becuri. De asemenea, s-a făcut aici, la vremea respectivă, o instalație de încălzire și o instalație de aerisire, în așa fel încât să asigure climatul corespunzător. Din păcate, anii au trecut și instalația asta nu mai funcționează foarte bine. Am vorbit și cu doamna ministru a culturii să dea un sprijin financiar, în așa fel încât să se ridice această lucrare la nivelul exigențelor corecte și moderne de astăzi, pentru că avem această obligație ca, după 70 de ani, să păstrăm această clădire.
De altfel, de la bun început, Palatul Operei Române a fost conceput ca să fie rezistent, cutremurele din 1977 și 1986 nelăsând nicio fisură în zidurile clădirii.
