Jurnalul unui secretar regal, Louis Basset

Printre persoanele importante ale Casei Regale a României de la începutul și până spre jumătatea secolului XX, s-a numărat și elvețianul Louis Basset

Christine Leșcu, 08.11.2019, 11:59

Printre
persoanele importante ale Casei Regale a României de la începutul și până spre
jumătatea secolului XX, s-a numărat și elvețianul Louis Basset. Cu toate
acestea, opinia publică îl cunoaște prea puțin pe cel care a început prin a fi
secretarul particular al regelui Carol I și a rămas administrator
al Casei Regale vreme de mai bine de 60 de ani. Louis Basset s-a născut în
1846, a fost absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din
Neuchâtel și a intrat în slujba domnitorului Carol I în anul 1869.Recent, editura Humanitas i-a publicat un jurnal inedit,
cuprinzând perioada 23 august 1916 – 3 mai 1921, jurnal intitulat Războiul unui
slujitor devotat. Volumul îmbogățește imaginea pe care o avem asupra primului
război mondial, dar și asupra familiei regale, prin comentarii și observații,
uneori, neobișnuite, aflăm de la istoricul Georgeta Filliti.

Are o situație oarecum incertă, căci pe durata Primului
Război Mondial, deși este secretar particular al regelui Carol I, mai întâi,
apoi al regelului Ferdinand, el nu se află în țară. Basset avea acest avantaj
că, aflându-se în Elveția, se putea informa. Putea să citească atât presa
favorabilă Puterilor Centrale, cât și pe cea favorabilă antantiștilor. În plus,
comunica, evident, destul de mult cu țara. Asta nu-l făcea să nu fie și
subiectiv. Una din sursele mustoase, miezoase și foarte interesante legate de
Primul Război Mondial este jurnalul lui Louis Basset. Din întreaga lectură a
jurnalului se degajă, totuși, o reținere. Nu se poate spune că ar ti complet
germanofil, dar nici vreun antantist plin de abnegație. Își permite, de pildă,
diverse caracterizări care, pe moment, pot să sperie. Pacea lui Georges
Clemenceau – amintit fiindcă după Primul Război Mondial, el și președintele SUA
Wilson au fost principalii artizani ai păcii – o consideră un fel de pace cu
sabia în mână. Toate aceste gânduri ale lui, scrise foarte fluent și foarte
calm, fără patimă, ne dau de gândit. Volumul rămâne, de aceea, extraordinar de
interesant

Extrem de
interesant este și autorul jurnalului: un elvețian împământenit în România,
foarte atașat de țara de adopție, dar implicat în câteva evenimente critice ale
familiei regale. Alina Pavelescu, traducătoarea și editoarea cărții Războiul
unui slujitor devotat de Louis Basset, vorbește despre două dintre episoadele
de acest tip. Alina Pavelescu. Este vorba de faimoasa rupere a logodnei
dintre Ferdinand și, poate singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat, Elena
Văcărescu, din păcate o opţiune care nu a fost acceptată din punct de vedere
politic. Iar al doilea episod a fost cel în care a fost îndepărtat de la curtea
regală preceptorul principelui Carol, viitorul Carol al II-lea, tot un elveţian
pe nume Arnold Mohrlen. De altfel, iniţial Basset îl recomandase şi
fusese printre cei care-l sprijiniseră ca să ajungă preceptorul viitorului
rege. (…) Contribuise, aşadar, la îndepărtarea preceptorului favorit al lui
Carol pe care-l îndrăgea, de altfel, şi sora lui, principesa Elisabeta. În
ciuda acestor chestiuni mai delicate, membrii familiei regale, inclusiv Carol
al II-lea, au delicateţa de a-l susţine până la capăt pe bătrânul Basset şi de
a-l acoperi de onoruri în virtutea serviciilor aduse şi devotamentului arătat
casei regale a României

Devotamentul
acesta poate îl intuise Carol I când și l-a ales secretar. Dar, pe atunci, un
alt aspect părea a fi esențial: naționalitatea lui Basset. Alina Pavelescu. La începuturile instalării lui Carol I în România, el avea o problemă
şi anume aceea că era în egală măsură dator politic şi Germaniei, prin familia
din care provenea, dar şi Franţei, căci fusese sprijinit de Napoleon al
III-lea. Cele două puteri au avut grijă ca, în primii ani de domnie în România,
să-şi planteze pe lângă viitorul rege fiecare din ele omul său care să nu fie
doar un secretar. Un exemplu este germanul Friedlander care era şi secretar,
dar şi un mic spion al familiei de Hohenzollern, un fel factor de presiune
care-i transmitea lui Carol cam ce doreau rudele sale din Germania să facă el
în România.

Cel de-al doilea secretar a fost Emile Picot care n-a rezistat în
România decât până în 1869. Apoi s-a întors în Franţa unde a avut o carieră de
filolog şi, ataşat fiind de cultură română, a fost primul francez care a ţinut
la Sorbona un curs de limbă română. Emile Picot nu era doar spionul lui
Hortense Cornu, surorii de lapte a lui Napoleon al III-lea, la curtea regală
românească, ci a încercat să se amestece chiar în chestiuni de politică internă
şi să determine anumite decizii ale guvernului. În aceste condiţii, în care se
afla între ciocan şi nicovală, Carol I decide să renunţe la secretarii care
tindeau să nu fie imparţiali şi apelează la secretari din ţările neutre.
Iniţial, apelează la un belgian pe lângă care uceniceşte chiar Basset şi apoi
Basset însuşi, recomandat de directorul poştei din Neuchatel care venise în
România ca să-i consilieze pe români în organizarea propriilor servicii
poştale

Louis
Basset, așadar, l-a ajutat pe Carol I în tot efortul de modernizare al
României. Dar în timpul Primului Război Mondial a plecat din România și a stat
la Geneva 4 ani, timp în care și-a redactat jurnalul. A murit în 1930, dar
de-abia acum publicul românesc îi poate cunoaște ideile care nu sunt
întotdeauna cele consacrate cu privire la consecințele Marelui Război, dar care
au valoarea lor de adevăr și de profunzime.