Istoria unui cartier problematic: Ferentari

Considerat azi un cartier problematic din punct de vedere social și economic, Ferentariul n-a fost dintotdeauna o zonă presărată de dificultăți.

Christine Leșcu, 08.01.2023, 10:52

Considerat azi un cartier problematic din punct de vedere social și economic, un fel de ghetto situat în partea sud-vestică a Bucureștiului, Ferentariul n-a fost dintotdeauna o zonă presărată de dificultăți. Istoricul său a fost apronfundat recent prin lucrarea Ferentari incomplet, coordonată de Andrei Răzvan Voinea, Dana Dolghin și Gergely Pulay. Dezvoltarea cartierului începe în interbelic, perioadă în care Ferentariul de azi era o zonă interestițială situată la periferia de atunci a Bucureștiului. Povestea e continuată acum de istoricul Andrei Răzvan Voinea:

Cartierul Ferentari a avut un handicap de dezvoltare de la bun început pentru că, dacă ne gândim la Calea Ferentari, era un drum care practic nu ducea nicăieri, în sensul în care, pornind dinspre centru spre Calea Rahovei, se oprea practic în câmp. Aici, în Ferentari, a existat dintodeauna o podgorie a mitropoliei și a altor mănăstiri și încet-încet au început să se vândă toate acele podgorii, să se parceleze, să se construiască acolo și foarte mult timp a fost o zonă rezidențială mai mult sau mai puțin formală. Chiriile foarte mici au atras foarte mulți muncitori, în special pe cei care lucrau în industrie în zona dealului Filaret, prima zonă industrială pe bune din București. Și cam așa a început dezvoltarea foarte, foarte încet. Până spre 1940 cartierul cunoscut drept Câmpul veseliei pentru că aici erau foarte multe crame provenite din fostele podgorii și cramele s-au transformat treptat în crâșme. La un moment dat erau aproape o sută de crâșme în zona respectivă și una dintre străzi, cea mai importantă la momentul respectiv, se numea Strada Veseliei și de aceea toată zona asta nici măcar nu se numea cartier. Era Câmpul veseliei care, până la 1940, a rămas subdezvoltat, ignorat de către autoritățile centrale, fără canalizare, fără apă, electricitate sau cu foarte puține intervenții.

Tot în perioada interbelică, pe lângă muncitorimea săracă, în Ferentari apar și mici afaceri și afaceriști. Unii dintre cei mai înstăriți și-au construit locuințe mai de soi, dar puține la număr, chiar vile în stilurile arhitecturale la modă atunci. O parte din ele au fost documentate de istoricul Andrei Răzvan Voinea: Existau câteva mici afaceri. Printre ele și cele ale unui afacerist evreu numit Littman care în 1935 îl angajează pe arhitectul Paul Rossini să-i proiecteze această casă minunată într-un stil internațional foarte modernist, la modă cu ceea ce se întâmplă în Europa. Este una dintre puținele exemple de genul ăsta. Mai este o vilă, numită Vila Coca, pe strada Veseliei la numărul 43 care, la fel, are o arhitectură foarte caldă, foarte echilibrată. Sunt, însă, puține exemple din punctul ăsta de vedere. Din păcate, afaceristul Littman a fost unul dintre evreii căzuți victime ale rebeliunii legionare din 1941, care a cuprins atunci și cartierul Ferentari.

Adevărata sistematizare a zonei a început însă după instalarea regimului comunist în scopul de a oferi oamenilor muncii condiții de trai decente, ceea ce s-a și obținut într-o primă etapă. Într-o zonă virană, pe un fel de maidan, s-au ridicat blocuri de locuințe din cărămidă care și azi sunt cunoscut drept blocurie roșii. Andrei Răzvan Voinea: Cam prin 1946 pe acest teren liber, achiziționat de un Institut al funcționarilor publici și urma să construiască locuințe pentru funcționarii publici. El este preluat după 1948 de primărie, apoi se tot schimbă comanditarul. Dar se începe construirea a 20 de blocuri conform unui proiect foarte funcționalist din punct de vedere architectural. Arhitectul se numește Gheorghe Popov, iar comuniștii practic inventează un fel de locuire la comun. E vorba de un spațiu gândit total diferit față de modelul de parcelări de case și grădini individuale aranjate pe orizontală.

Vorbim de o dezvoltare pe verticală. Toate sunt blocuri de patru etaje, cu spațiu verde între ele și cu foarte multe servicii sociale. Erau 20 de blocuri de câte aproximativ 30 de familii, deci au fost cam 600 de familii care s-au mutat acolo. Blocurile aveau centrală termică proprie, în apropiere erau grădiniță și cinematograf. La finalizarea blocurilor s-a făcut și un bazin de înot, care a fost funcțional până după 1990. Chiar la intrarea pe Calea Ferentari erau tot felul de magazine, o frizerie și așa mai departe. Practic, era un mic orășel care oarecum se auto-administra.

Lucrurile au început să intre, însă, în derivă de la mijlocul anilor 1960 și s-au înrăutățit treptat de-a lungul anilor până azi. Cum? O explicație ne oferă tot istoricul Andrei Răzvan Voinea: Ce s-a întâmplat după 1966? Comuniștii, după ce au construit blocurile roșii nu prea mai fac mare lucru. Mai construiesc o școală, undeva în Prelungirea Ferentari. Realizează și un canal colector acolo pentru toată bucata asta de canalizare, fac iluminat public. Dar nu sunt intervenții majore, sunt intervenții normale. În 1966 se gândește acest plan de sistematizare pentru întreaga zonă. Era limita orașului acolo, iar prin 1966, se gândește un plan foarte serios de sistematizare făcut de Institutul Proiect București și se proiectează construirea unor blocuri. Pentru asta trebuiau să demoleze fondul de case din zona rurală marginașă și s-o înlocuiască cu blocuri. Au fost foarte atenți să înceapă acest proces de înnoire urbanistică pe locurile lăsate libere, adică pe maidane. Chiar dacă se plănuia să se demoleze tot și să se construiască blocuri pe toată lungimea Căii Ferentari, cumva toate aceste blocuri se ridică doar pe anumite insule care nu au legătură directă la Calea Ferentari, în spatele caselor, chiar dacă ele sunt dotate cu tot ce ține de infrastructură, termoficare, iluminat public și așa mai departe.

A existat și alt proiect, acela de a construi garsoniere sau apartamente confort 2 sau confort 3. Practic, din nou, s-a menținut caracteristica cartierului mărginaș, de muncitori, cu oameni care vin în București să lucreze, își închiriază pe termen scurt o garsonieră, își întemeiază o familie și după aia se mută în altă parte. Din nou această caracteristică a Ferentariului de zona asta interstițială, de tranzit. Dar proiectul e abandonat. Se construiesc multe insule de blocuri, în total s-au construit peste 150 de blocuri cu garsoniere, cu apartamente de două camere locuite de o grămadă de muncitori de la Vulcan. După ce construiesc pe aceste insule, pur și simplu se abandoneaza proiectul, după 1973 se schimbă si legislația națională. E o întreagă nebunie.

Un plan complex de urbanizare a zonei este gândit după cutremurul din 1977, dar din păcate aproape nimic nu s-a pus în aplicare până la căderea regimului în 1989. Apoi a început degringolada tranziției din anii 1990, autoritățile neglijând cartierul unde treptat s-au agravat problemele sociale.