Duelul în spaţiul românesc
Duelul este o practică pe care ne-am obişnuit s-o vedem astăzi numai în filme. Însă în urmă cu mai puţin de 100 de ani el era o practică răspândită prin care un bărbat îşi apăra onoarea jignită.
Steliu Lambru, 15.09.2019, 12:02
Duelul este o practică pe care ne-am obişnuit s-o vedem astăzi numai în filme. Însă în urmă cu mai puţin de 100 de ani el era o practică răspândită prin care un bărbat îşi apăra onoarea jignită. Punerea în centrul vieţii moderne a individului cu valorile sale a însemnat şi elaborarea unor norme care să-l apere de tot felul de abuzuri. Apărarea onoarei, a integrităţii sale, nu era mai puţin importantă decât apărarea propriei persoane, a familiei şi proprietăţii sale. De aceea, apărarea onoarei a generat ceea ce în epocă a fost numit drept ”afacerile de onoare” prin care cel insultat cerea satisfacţie celui care îl insultase.
La români, duelul a apărut în secolul al 19-lea pe fondul importului occidental masiv de valori şi mode de viaţă. Onoarea a fost un import occidental în formarea comportamentului social aşa cum au fost ideile politice în guvernare, gusturile literar-artistice în cultură şi artă, capitalismul în economie, modele hainelor în estetică şi altele.
Istoricul Mihai Chiper de la Institutul de Istorie ”A. D. Xenopol” din Iaşi este autor al unei istorii a duelului în spaţiul românesc: ”Onoarea este legată de elită. La nivel popular avem de-a face cu o societate rurală. Până în anul 1900, când se face primul recensământ, 10% din populaţia României trăia în mediul urban, citadin, unde putem vorbi despre o societate burgheză unde sunt cluburi de discuţii, unde oamenii interacţionează în spirit modern, burghez. Duelul este un ritual de demonstrare a onoarei personale, un aspect tipic al cuplării la spaţiul cultural european. Studiile etnografice şi documentele româneşti nu menţionează asemănări cu tradiţiile occidentale. Nu avem, printre năravurile tradiţionale ale moldovenilor”, cum scrie de pildă Dimitrie Cantemir, duelul. Lipsa duelului a fost o consecinţă a civilizaţiei turco-fanariote. Dar destul de rapid, în numai câteva zeci de ani, elitele române îşi însuşesc această modă apuseană. Demnitatea şi respectul persoanei într-un sens foarte larg sunt cele clamate de afacerile de onoare şi rezoneanză îndeaproape cu descoperirea valorilor civice şi cu construcţia unei sfere publice moderne.”
Aşadar, elitele române au fost în avangarda modernizării societăţii. Tot ele au adoptat şi duelul, pe două căi, cea rusă şi cea franceză. Mihai Chiper: ”Cultura europeană în materie de onorabilitate a avut la noi un intermediar puţin discutat, şi anume ofiţerul rus sau aristocratul rus. Duelul a intrat în Ţările Române graţie ofiţerilor ruşi dar a mai fost favorizat şi de bulversările produse în timpul Revoluţiei de la 1821 atunci când numeroase familii boiereşti au intrat în atmosfera provocărilor şi afacerilor de onoare la Chişinău. Acolo, o parte din protipendada ieşeană a interacţionat cu celebrul poet Puşkin, care a şi provocat de altfel câteva figuri ale înaltei societăţi moldovene. O a doua filieră este cea a fiilor de boieri plecaţi la studii în Apus. Aşa-numita peregrinatio academica a fost un fenomen de prim ordin în racordarea la Occident. S-au dus să înveţe medicina, ingineria, dreptul, ştiinţele dar inevitabil au preluat şi obiceiurile şi concepţiile din societăţile studenţeşti în care au activat. De multe ori, în formarea personală, societăţile studenţeşti dueliste au avut o influenţă mai importantă decât curicula universitară. Studenţii români spun că în Occident a fost o şcoală a caracterului, a manierelor, a gândirii, a unui tip de autocontrol în care se nasc stima, consideraţia, respectul pentru celălalt care pot fi transferate apoi ideilor politice. La întoarcere, acei eroi civilizatori au bulversat obiceiurile. Foarte mulţi dintre paşoptişti, cum ar fi Costache Rolla, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Christian Tell, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, fraţii Goleşti, Dimitrie Bolintineanu au avut afaceri de onoare. Literatura de capă şi spadă, foiletoanele de presă erau plinde de subiecte romantice şi ele şi-au pus amprenta asupra codului de onoare prin faptul că o parte a vieţii lor fusese construită în funcţie de convenţiile literare franceze.”
Ca oricare formă de ritual social, şi duelul a fost atent reglementat. Conform lui Mihai Chiper, el era de două feluri: duelul simplu, până la prima picătură de sânge, în mai multe reprize, sau duelul de exterminare, pînă când unul dintre cei doi combatanţi era pus în incapacitatea de a mai lupta. Suprinzător, duelurile din motive amoroase erau foarte puţine, 2% din totalurilor duelurilor se purtau pentru afaceri sentimentale. Cele mai multe motive de duel erau insultele personale şi polemicile de presă pe marginea ideilor politice. De altfel, ofiţerii şi politicienii erau cei mai numeroşi duelgii. Unul dintre duelurile cele mai cunoscute a fost cel din 1897 dintre doi politicieni conservatori, Nicolae Filipescu şi George Emanuel Lahovary, în urma căruia Lahovary a murit.
Mihai Chiper a dat însă şi un exemplu de duel din dragoste:”În 1933, Anibal Teohari, boier din Romanaţi, şeful clinicii terapeutice din Spitalul Brâncovenesc, trăieşte momente tragice spre sfârşitul vieţii. Olga, o soţie mult mai tânără, îl înşală cu un locotenent la moşia sa din Valea Călugărească. Pentru că a vrut să fie cavaler, Teoharie îi trimite locotenentului ca martori doi generali. Pentru a-l scăpa pe Teohari de o moarte sigură, pentru că se duela cu un ofiţer, martorii convin să se folosească gloanţe oarbe, fără ca acest lucru să fie ştiut de duelişti. La final, Teohari află adevărul şi cu nervii zdruncinaţi se sinucide câteva zile mai târziu.”
Istoria duelului în România se termină în anul 1936 când Codul penal pedepsea practicarea sa. Însă practici ilegale au continuat până la sfârşitul anilor 1940.
