Cenacluri literare bucureștene din trecut

Pentru evoluția literaturii, cenaclurile sunt esențiale, iar literatura română n-a dus lipsă de ele, mai ales în perioada modernizării sale și a sincronizării sale cu cea din Occident.

Christine Leșcu, 14.11.2021, 16:47

Pentru evoluția
literaturii, cenaclurile sunt esențiale, iar literatura română n-a dus lipsă de
ele, mai ales în perioada modernizării sale și a sincronizării sale cu cea din
Occident. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la
instalarea comunismului, cultura română a fost marcată de câteva mari cenacluri
literare dintre care s-au detașat Junimea, înființat în 1863 la Iași de un grup
de intelectuali implicați și civic, și politic, în frunte cu Titu Maiorescu, și
Sburătorul, condus de la București de profesorul și criticul literar
E. Lovinescu, cenaclu responsabil de sincronizarea literaturii române de
atunci la curentele contemporane. Pe lângă ele, funcționau însă multe altele,
unele organizate de aristocrați cu înclinații artistice, altele de artiști
boemi, mai sărmani. Iar cele din București, erau conectate la pulsul orașului,
transformând casele și străzile unde se organizau în locuri legendare, aproape
mitologice ale capitalei.

Recentul volum intitulat Povești cu cenacluri vechi
din București și scris de Victoria Dragu-Dimitriu trasează biografia acestor
locuri încărcate de atmosfera discuțiilor literare și artistice de odinioară.
De asemenea, cartea reconfigurează și o geografie literară parțial pierdută în
realitate, căci unele clădiri istorice au fost dărâmate din nevoia disperată a
unui regim dictatorial de a șterge cât mai multe din urmele trecutului. Un
exemplu este și casa lui Titu Maiorescu, din central capitalei, unde, la
sfârșitul secolului XIX, au mai apucat să aibă loc câteva ședințe ale
cenaclului Junimea și unde Mihai Eminescu a reușit să citească o primă versiune
a poemului său Luceafărul. În schimb, nu chiar în centru, ci pe una din
străzile destul de apropiate, care a supraviețuit până azi, păstrându-și în
mare parte aspectul istoric, există în continuare vila unde se ținea cenaclul
Zoe Mandrea. Strada unde e situată e binecunoscută bucureștenilor, căci tot
acolo se află și sediul actual al radiodifuziunii publice: e vorba de actuala
stradă General Berthelot care și-a modificat de mai multe ori numele, așa cum
și casa locuită odinioară de boieroaica Zoe Mandrea și-a tot schimbat proprietarii,
azi găzduind… o secție de poliție.

Dar ce se întâmpla în acel cenaclu în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea, ne povestește Victoria Dragu-Dimitriu:

Poate că ei nu i-au spus
niciodată cenaclu, căci era, de fapt, un salon, un salon literar. Strada pe
vremea aceea se chema strada Fântânii. Cei care veneau la salonul Zoiei Mandrea
veneau pe Strada Fântânii și nu venea puțină lume, și nu numai persoane din
aristocrația românească sau din intelectualitatea aflată pe poziții sociale
foarte înalte, ci și scriitori remarcabili. Răsfățați cenaclului erau Barbu
Ștefănescu-Delavrancea și Alexandru Vlahuță, Dar mai venea și Eminescu,
altădată, poate mai des, și a venit și Titu Maiorescu împreună cu familia. Se
perinda multă lume nobilă.

În prima parte a secolului XX, avangarda literară
avea, de asemenea, cenaclurile ei unele mai non-conformiste decât altele,
organizate chiar pe străzile Bucureștiului, în apropierea liceului Lazăr, de
pildă, unde a studiat Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, bizarul autor cunoscut sub
pseudonimul Urmuz. Când era elev de liceu, împreună cu gașca sa de colegi
non-conformiști, acostau trecătorii din preajma liceului lor sau puțin mai
departe, pe cheiul Dâmboviței, traversând chiar râul spre fostul cartier
Uranus.

Ce spuneau bucureștenii despre acest cenaclu improvizat, aflăm tot de
la Victoria Dragu-Dimitriu: Nu toată lumea era fericită să fie abordată
pe stradă cu o rugăminte făcută cu o voce foarte gravă:

Vreți să știți că, de
fapt, literele românești nu au murit și că există tineri care continuă să
lucreze? Și dacă persoana atacată era mai sensibilă și se opera, avea parte,
poate, chiar de poemul acela care l-a făcut celebru pe Urmuz, Cică niște
cronicari, sau de alte fragmente de proză care erau încercări în drum spre
proza aceea pe care ne-a lăsat-o moștenire Urmuz. Cel care povestește acest
episod este nu numai martor, ci și participant. Este vorba de actorul George
Ciprian care a fost și autor dramatic cu piesa aceea foarte mult jucată Omul
cu mârțoaga. Pentru noi, însă, acum esențială e Capul de rățoi, o altă piesă
în care această aventură nebunească de adolescenți este pur și simplu suită pe
scenă. Iar Ciprian povestește, în cartea sa memorii de data asta, nu în Capul
de rățoi, că ultima reprezentație a fost dată chiar în cancelaria directorului
de liceu unde cei câțiva trei-patru băieți, însoțiți și de alți colegi de
clasă, au executat un dans în jurul directorului rămas uluit. Însă, fiind vorba
de elevi atât de buni, erau dinainte iertați.

Nici
casele unde s-au ținut cele mai multe dintre ședințele Sburătorului nu mai
există. A rezistat, însă, apartamentul din Bulevardul Elisabeta, vizavi de
sediul Facultății de drept, unde E.Lovinescu s-a mutat cu puțin timp înainte să
moară în vara anului 1943. O parte din tragedia petrecută între zidurile
acestui apartament, după instalarea comunismului, ne este povestită acum tot de
către Victoria Dragu-Dimitriu:

Aici e vorba de o poveste eroică. Este
povestea soției lui Lovinescu, fostei soții, de fapt, Ecaterina Bălăcioiu
Lovinescu care rămâne în această casă moștenită de fiica lor, Monica, după ce
în 1943, Eugen Lovinescu moare în vară. Monica Lovinescu, după cum știm, pleacă
la Paris în 1946, în condiții foarte grele și foarte dramatice, iar doamna
aceasta extraordinară, mama ei, doamna profesoară de franceză Ecaterina
Bălăcioiu rămâne în această casă încercând să continue ședințele de cenaclu pe
care Monica Lovinescu, cât am mai stat în țară le-a condus ea ajutată de mai
multă lume bineînțeles Dar, după ce Monica pleacă, mama ei continuă cenaclul
încă șase sau șapte ședințe despre care am aflat pentru întâia oară din
scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fiica ei Monica. Aceste scrisori au
apărut în două volume care ne aduc în literatura română pur și simplu o nouă și
mare scriitoare de o forță sufletească extraordinară, o scriitoare care nu
vroia să facă literatură și nici nu știa că face literatură în sinceritatea ei
teribilă de a descrie ce se întâmplă în țara asta și dorul cumplit după fiică.
Cartea este absolut formidabilă și, datorită ei, ne-am pomenit cu o mare
scriitoare. Datorită scrisorilor către Monica Lovinescu ale Ecaterinei
Bălăcioiu avem o această a treia mare Lovinescu în literatura română.

Deși
n-a putut să resusciteze cenaclul, fosta soție a lui E. Lovinescu a reușit să
salveze câteva dintre manuscrisele criticului literar, condamnate la distrugere
de către autoritățile comuniste care, de altfel, în cele din urmă au
naționalizat apartamentul și au aruncat-o în închisoare pe femeia trecută deja
de 70 de ani.