Cartierul Cățelu, un experiment urbanistic și arhitectural la periferia capitalei

Instalat pe deplin din 1947, după abolirea monarhiei, preocupat să schimbe din temelii societatea românească chiar prin întemnițarea elitelor interbelice, regimul comunist a întârziat foarte mult chiar atingerea scopului său

Christine Leșcu, 24.12.2023, 02:14

Instalat pe
deplin din 1947, după abolirea monarhiei, preocupat să schimbe din temelii
societatea românească chiar prin întemnițarea elitelor interbelice, regimul
comunist a întârziat foarte mult chiar atingerea scopului său declarat cu
emfază: îmbunătățirea vieții muncitorilor.
Așadar, în jurul anilor 1953-1954, în București, cel puțin, a apărut o
criză a locuințelor. Se ridicaseră extrem de puține ansambluri noi de blocuri
pentru a oferi un trai decent noilor proletari aduși de la țară în orașe pentru
a munci la edificarea socialismului. Istoricul Andrei Răzvan Voinea explică. TRACK: În
1953 are loc o plenară a PCR prin care se hotărăște să se dea finanțare pentru
construirea de locuințe în București și din 1954 începe construirea de blocuri.
În 1954 începe să se construiască în cartierele Vatra Luminoasă, Bucureștii Noi
şi Piaţa Muncii. Apar cvartale foarte interesante din punct de vedere
arhitectural care sunt în construire în 1954, dar nu se inaugurează niciun
apartament fiindcă procesul e de durată. Iar în iarna 54-55, mai precis în
ianuarie 1955, apare dejao criză destul de alarmantă.Fusese și iarna aceea destul de
serioasă și partidul se gândește că are nevoie rapidă, urgentă de niște
locuințe.

Și așa începe
povestea experimentului sau a cartierului Cățelu, situat la periferia estică de
atunci a Bucureștiului, aproape de zona rurală adiacentă și de comuna cu
același nume: Cățelu. Acolo pe o suprafață inițială de aproximativ 6000 de
metri pătrați s-au construit într-o primă etapă cam 800 de apartamente, în a
doua jumătate a anilor 1950. De unde a apărut însă denumirea de experiment? De
la aspectul locuințelor care aminteau de arhitectura vernacularară rurală sau
de mahala orășenească veche: case cu cerdac înconjurate de grădini și deschise
către un spațiu comun care încuraja spiritul comunitar. Și totul a pornit de la
niște barăci improvizate unde locuiau muncitorii anagajați la fabricile din
zonă, după cum aflăm tot de la istoricul Andrei Răzvan Voinea.

Erau practic niște gherete pe care
le puneau acolo provizoriu pentru a adăposti pe termen scurt muncitorii
bucureșteni. Acestea nu au fost suficiente. Însă în vara lui 1955 începe
construirea în Cățelu, pentru că partidul dă bineînțeles comandă să se ridice
nişte locuințe minimaliste care să fie foarte rapid construite, să adăpostească
multă lume și astfel să se estompeze această criză de locuințe. Și se alege
acest teren de lângă șoseaua Mihai Bravu, care înainte aparținuse Societății de
Locuințe Ieftine din interbelic. Cam ăsta este contextul până în iulie 1955,
când începe propriu-zis proiectarea și execuția.

Ce se obține la final aflăm tot de la Andrei Răzvan Voinea.

Practic, comuniștii vin foarte nepregătiți. Ăsta e adevărul. Ei nu știu
exact cum trebuie să arate acel oraș socialist nou pe care vor să-l
construiască. Nu au nici cea mai mică idee pentru că nu au de partea lor acea
avangardă arhitecturală și artistică românească a anilor 30-40, care cu
siguranță era de stânga, dar nu era înregimentată în partid. Și atunci vin
influențele direct de la Moscova şi aşa apar aceste cvartale. Dar pe lângă ele,
se fac diverse experimente funcţionaliste în cartierele Rahova și în Ferentari
tot în anii 1950, se fac blocurile de zona Piaţa Muncii, cu un cvartal ceva mai
elaborat, mai diferit. Și ajungem și la Experimentul Cățelu, unde arhitectul
proiectului este Tiberiu Niga, un arhitect cunoscut, bineînțeles, cu proiecte
extraordinare în anii 30-40, unul dintre marii arhitecți români. (…) El
primește această sarcină de la partid: vrem
multe locuințe într-un timp foarte scurt, de preferat cât mai mici ca să încapă
cât mai mulți oameni și să fie cât mai ieftine. (…) Și Niga vine cu ideea
acestei locuințe rurale vernaculare, în care ai o cameră principală și o sală,
cum se numea în arhitectura tradițională românească. Ca să compenseze și lipsa
de materiale se improvizează enorm. Înăuntru, spațiul de locuit are maximum
30-40 de metri pătrați. Apoi urmează o verandă foarte mare și acele spații
publice extraordinare. Tu practic stai în 30 de metri pătrați, dar dacă ieși,
ai o terasă pe care toată lumea o folosește ca să-și țină bicicleta, căruțul,
murăturile, o masă, scaune și așa mai departe. Și există și un spațiu verde,
imens, o grădină practic.

Conform oricărui standard de locuire decentă apartamentele
acelea erau inconfortabile, dar comuniștii
știau bine că muncitorii cărora le erau destinate proveneau de la țară unde
condițiile erau încă și mai rele, explică istoricul Andrei Răzvan Voinea.

Apartamentele sunt de 30 și ceva de metri pătrați, o garsonieră practic
unde locuiește o familie cu copii. Să înghesui 3-4 oameni într-o locuință de
genul ăsta e dificil. Însă, din nou, să ne gândim la context. Era vorba
muncitori care locuiau la periferia orașului în condiții mai rele de atât. De
bine, de rău, în Cățelu era electricitate, apă caldă, frigider, absolut tot
confortul ăsta modern. În plus, se construiseră o grămadă de restaurante,
aprozare, librării… Și Cățelu nu înseamnă doar blocurile cu locuințe, înseamnă
școală, căci s-au construit acolo două școli, o grădiniță, aproape peste tot
erau spații verzi și muncitorii erau foarte aproape de locul de muncă. Or,
toate lucrurile de genul ăsta nu le aveau înainte.

În timp, în jurul cartierului Cățelu
au fost ridicate alte cartiere de blocuri pe măsură ce regimul comunist
sistematiza și modifica infrastructura orașului, dar și structura sa socială.
Dar locuințele imaginate de Tiberiu Niga pentru a crea o punte către lumea
rurală din care proveneau muncitorii de pe timpuri încă există