Căminele culturale, centre de educare și propagandă la sate

În curând se vor sărbători 100 de ani de la înfiinţarea căminelor culturale rurale în 1923 sub egida Fundaţiilor Regale, importantă instituţie culturală publică.

Christine Leșcu, 20.03.2022, 15:54

În imaginarul colectiv românesc, căminele culturale rurale sunt asociate cu propaganda comunistă şi, poate, cu discoteca neoficială din sat, improvizată ocazional şi organizată cumva la limita legii. Dar istoria acestor aşezăminte urcă mai departe în timp, iar scopul lor iniţial făcea parte dintr-un demers mai amplu care includea şi propaganda, dar şi educaţia în sens larg. Pe scurt, în curând se vor sărbători 100 de ani de la înfiinţarea căminelor culturale rurale în 1923 sub egida Fundaţiilor Regale, importantă instituţie culturală publică. Despre obiectivul cu care au fost organizate căminele culturale în perioada interbelică, ne vorbeşte acum istoricul Răzvan Andrei Voinea:

A fost tot un rol propagandistic. Este foarte interesant de analizat discursul acesta naționalist- monarhist , mai ales după preluarea puterii de către regele Carol al II-lea și implementarea acelui timp de dictatură regală după 1938. Pe atunci, propaganda avea drept scop această trezire a conștiinței naționale. Însă, bineînțeles, au fost foarte multe măsuri de întărirea a importanței religiei, de întărire a imaginii monarhiei în imaginarul popular și lucrul ăsta s-a văzut în special după 1934. Dacă până atunci fuseseră înființate 100-150 de cămine cultural, deîndată ce la conducerea Fundațiilor Regale trece sociologul Dimitrie Gusti, se înființează aproape 2.000 de cămine culturale între 1934 și 1938. E fascinant numărul acesta imens de cămine culturale funcționale în acești ani. Și tot atunci Gusti propune numeroase măsuri de îmbunătățire a calității locuirii la sate. Erau mai multe dimensiuni: una economică printr-o grămadă de programe prin care sătenii să afle cum să poată acumula mai multă bogăție, una culturală precum și o direcție sanitară foarte importantă pe care acești reformatori încercau s-o imprime.”

Fără să aibă clădiri dedicate în mod special, căminele culturale din interbelic funcţionau mai degrabă ca nişte asociaţii săteşti, iar dintre activităţile lor, istoricul Răzvan Andrei Voinea aminteşte:

S-a încercat și s-a și realizat parțial construirea de clădiri: adăposturi pentru vite, monumente publice, fântâni, felinare pentru iluminat public. Un exemplu este baia populară. (…) Se săpau șanțuri, se îngrijeau de oamenii bolnavi, de pildă. Din punct de vedere al sănătății, se acorda atenție curățeniei și băii publice. S-au construit băi publice, de exemplu. (…) Iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se strângeau fonduri și materiale pentru soldații de pe front. (…) Un rol important l-a avut înființarea bibliotecii. Fiecare cămin cultural avea o bibliotecă proprie. Asta este din nou important. De menționat că, în perioada respectivă, căminele culturale nu aveau această imagine pe care o avem noi acum dat de construcțiile comuniste. În interbelic, ele funcționau, de obicei, în localul școlii sau al primăriei. De aceea multe din acestea erau legate 100% de școala din sat sau erau conduse de preoți sau de directorul școlii. Ei erau principalii animatori ai vieții cultural de la sat.”

Această primă parte din istoria căminelor culturale a durat până la instalarea regimului comunist şi s-a încheiat odată cu desfiinţarea Fundaţiilor Regale în aceeaşi perioadă. Şi tot de atunci, activitatea culturală şi educaţională de la ţară a cunoscut o nouă etapă. Răzvan Andrei Voinea:

În primul rând se fac investiții majore în căminele culturale. (…) În fiecare sat din România apare o clădire nouă: căminul cultural făcut după 1948. Multe dintre ele pe moment au fost amenajate în clădiri naționalizate de la boieri, însă după- aceea, pur și simplu, s-au construit clădiri bazându-se pe niște proiecte tip realizate de institutele de proiectare din orașele mari. În aceste clădiri noi, activitățile erau foarte diverse, evident bazându-se pe același tip de propagandă. Se făceau șezători, se organizau expoziții despre colectivizarea în U.R.S.S. sau în alte regiuni ale României. Țăranii erau aduși să vadă această expoziție. Iarăși o direcție foarte interesantă a fost cea a propagandei prin film începând din1960. (…) În plus, s-au înființat trupe de teatru rurale. Au fost sute de trupe de genul acesta în toată România și aveau un repertoriu destul de bogat. (…) De obicei se făceau niște scenarii la București care se transmiteau în diversele cămine culturale. Trupele de acolo jucau practic aceste scenarii. (…) Duminica de la ora 11 cei care se duceau la Căminul Cultural vedeau o piesă de teatru. Era aceeași în toată țara, bazându-se pe acest scenariu de unificare a discursului cultural.”

Din 1990, căminele culturale rurale n-au mai trezit niciun interes decidenţilor politici sau managerilor culturali din instituţiile publice. În prezent, din cele 7100 de așezăminte culturale de la sat doar 125 mai organizează activităţi cât de cât specifice.