Bucureştiul modernist al lui Marcel Iancu

Din grupul de artiști care în 1916, la cabaretul Voltaire din Zurich, lansau mișcarea avangardistă Dada, făcea parte și românul de origine evreiească Marcel Iancu.

Christine Leșcu, 05.03.2023, 15:15

Din grupul de artiști care în 1916, la cabaretul Voltaire
din Zurich, lansau mișcarea avangardistă Dada, făcea parte și românul de
origine evreiească Marcel Iancu. Născut la București în 1895, Marcel Iancu a
studiat arhitectura în Elveția, dar în cadrul dadaismului era activ mai mult ca
artist plastic. Tot ca artist plastic s-a remarcat, inițial, și în revista
Contimporanul, înființată în 1922, în România, împreună cu scriitorul
avangardist Ion Vinea. Însă pasiunea adevărată a lui Marcel Iancu a fost
arhitectura, evident cea modernistă pentru a rămâne consecvent principiilor
sale de reformare a artei. Grație acestei pasiuni, Bucureștiul se va umple,
treptat, în perioada interbelică de locuințe moderniste care vor completa
astfel farmecul ecclectic al capitalei României. Biografia lui Marcel Iancu
este completată în continuare de arhitecta Ana-Maria Zahariade.

Se întoarce în România plin de sufletul avangardei, în mod special al
mișcării Dada care are o o vitalitate cu totul specială, o uriașă vitalitate, o
vitalitate corozivă, adesea o vitalitate plină de umor. Se întoarce și se
prezintă în fața societății românești căreia încearcă cumva să îi imprime acel
spirit al modernității. Ne aflăm la începutul secolului, de fapt în primul
pătrar al secolului, și dorința de înnoire, mișcarea înnoitoare de după Primul
Război Mondial în societatea românească este foarte puternică. Peste tot și
toate predomină personalitatea lui Marcel Iancu căruia cred că i se datorește
Bucureștiul modern. Marcel Iancu va
fi, este și va fi misionarul modernismului în România. Este o perioadă în care,
de fapt, modernismul arhitectural era foarte la început. El aduce spiritul Dada
și spiritul celorlalte mișcări de avangardă la care participă și încearcă să le
pună în operă în România.

În București, arhitectura a fost principalul mijloc de
subzistență al lui Marcel Iancu. El a continuat să ilustreze articolele din
Contimporanul care nu era o revistă de arhitectură, dar avea numere special
dedicate arhitecturii inovatoare a vremii, arhitectură pe care Iancu a început
s-o practice foarte rapid. Ana-Maria Zahariade.

Imediat cum vine în
țară, fondează o firmă împreună cu fratele lui, Iuliu, care tot arhitectură a
făcut. Este tot timpul personajul din umbra lui Marcel. Nici el, nici Marcel nu
și-au dat licența în Elveția. Au absolvit facultatea de arhitectură de acolo,
dar fără să-și ia diploma. Când au venit în țară, au fondat acest atelier în
care au lucrat împreună la multe proiecte. De multe ori semnau Marcel Iuliu
Iancu ca și cum erau una și aceeași persoană și de fapt, nu știm cu adevărat
care era rolul fiecăruia. Cel mai probabil este că Marcel se ocupa de idei,
creație, compoziție, în vreme ce Iuliu era cel mai axat pe chestiunea tehnică.
Cert este că la foarte multe proiecte
lucrează împreună, nu la toate. Biroul
are o problemă și anume are problema că nu aveau diplomă, deci că nu puteau să
facă documentația de autorizare a proiectelor. Drept care se folosesc de un un
subterfugiu: proiectele de autorizație sunt semnate cu alt nume, al unui
prieten, care ulterior nu se mai băga în proiectul ăsta. Acest lucru se întâmplă până în 1934, în
momentul în care el intră în corpul arhitecților care era proaspăt înființat pe
baza experienței de proiectant.

În anii 1920, puțini clienți bucureșteni apreciau
arhitectura modernistă, drept care
multă vreme Marcel Iancu primea comenzi în general de la prieteni și de la
cunoștințele de familie, oameni care în marea majoritate aparțineau burgheziei
medii sau peste medie. Dintre aceștia mulți erau evrei, astfel că clădirile
proiectate de Iancu sunt grupate fie în zona cartierului evreiesc vechi a
Bucureștiului, fie în partea nordică, de la șosea, care tocmai se dezvolta cu
vile mai luxoase. Marea majoritatea erau comenzi private, Marcel Iancu
neprimind vreo comandă pentru construcții publice.Ana-Maria Zahariade.

El consideră că
prima casă modernistă este așa numita vilă Fuchs, publicată și ea în mai multe
reviste. Am pus aici și ăsta din construcție, care e interesant, pentru că să
vedeți că folosea un tip de construcție extraordinar de banal. Cu această vilă,
Fuchs, care are o poveste foarte nostimă: Am clădit-o pentru un negustor de
vinuri care citise reviste de artă străine și căruia arhitectura nouă probabil
că i-a plăcut. Drept care mi-a spus că are un milion de lei și un lot pe care
mi-l pune la dispoziție, să fac ce vreau cu ele, cu condiția să fie o casă
modernistă. Dar e un modernism total netipic. Apoi, cumva, în 1929, nu știm prin ce
împrejurare construiește actualul Ștrand al Tineretului sau Strandul Federației
Societății Sportive Romane, care este, evident, de altă factură. De altfel,
anii aceia sunt destul de bogați în proiecte. E vorba, în general, fie de vile, deci locuințe individuale, mai
luxoase, fie de mici imobile. Micul imobil cu puține apartamente și etaje a
fost unul dintre cele mai folosite modalități de modernizare a Bucureștiului.
Este o un tip de clădire care este foarte folosit în Bucureștiul interbelic.
Iar în 1934 avem a doua clădire proiectată de Iancu fără a fi locuință, adică
sanatoriul Popper, desfigurat la ora actuală, dar extraordinar de modern la
momentul respectiv, purtând toate caracteristicile sanatoriilor moderne care
ele însele erau un produs al societății moderne.

Personalitate efervescentă,
Marcel Iancu lucrează foarte mult în cei 20 de ani activitate bucureșteană, iar
capitala, inițial reticentă, va fi pigmentată din ce în ce mai mult cu clădiri
moderniste. Din păcate, multe dintre acestea nu erau create dintr-un autentic
impuls avangardist și nici nu respectau canonul modernist în totalitate. Sau
cel puțin asta credea Iancu : Niciodată nu am crezut în valoarea ideilor
popularizate, care nu mai posedă nici o virulență, devin sterpe. În această
lume a artei noi, unde valorile sunt încă neclasate, erorile sunt grosolane.
Cei care azi exploatează materialul modern sunt datori să pătrundă întregul
lanț al evoluției, să cunoască întreg gândul de la plastică până la arhitectură
care a adus orientarea nouă în toate artele. Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm
tot de la arhitecta Ana-Maria Zahariade.

Revolta se explică. În ce măsură asta a
contribuit la tristețea lui, pe lângă faptul că situația politică devenea din
ce în ce mai nerespirabilă pentru arhitecții evrei, nu știu. Dar iată o
mărturia lui Iancu în legătură cu antisemitismul perioadei care îl face până la
urmă să-și ia familia și să emigreze către alte zări, către alte direcții
profesionale, pentru că acolo va lucra și în administrație. Foarte straniu.Nu îmi dau seama dacă n-a mai avut loc
acolo ca arhitect modernist pentru că deja veniseră alții înaintea lui. Cert
este că a lucrat în administrație și mai mult decât atâta am aflat că el a
salvat de la demolare Jaffa. O viață paradoxală.

Marcel
Iancu a părăsit definitiv România în 1941 pentru Palestina. Acolo, după înființarea statului Israel, s-a afirmat ca
profesor și animator al vieții culturale și în 1967, a primit Premiul de Stat
Israelian. A murit în 1984, la Haifa.