Bucureștiul cosmopolit
În istoria principatelor Țării Românești și a Moldovei, secolul XIII este denumit generic secolul fanariot. Perioada aceasta nu coincide categoric cu începutul și sfârșitul anilor 1700, ci debutează în Moldova în 1711 și în Țara Românească în 1714.
Christine Leșcu, 06.06.2021, 14:11
În istoria principatelor Țării Românești și a Moldovei, secolul XIII este denumit generic secolul fanariot”. Perioada aceasta nu coincide categoric cu începutul și sfârșitul anilor 1700, ci debutează în Moldova în 1711 și în Țara Românească în 1714. Pentru ambele state, ea s-a încheiat în 1821, prin revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, în urma căreia pe tron au revenit domnitorii autohtoni. În epoca fanariotă, țările române au suportat suzeranitatea Imperiului Otoman al cărui sultan controla statele de aici prin intermediul unor funcționari greci, proveniți din cartierul Fanar din Istanbul. Ei erau fanarioții, unși domnitori ai Moldovei și Țării Românești pe durate limitate. Evident, epoca a fost și este, încă pe bună dreptate, văzută ca o perioadă de regres. Țările române nu mai erau autonome, nu aveau monedă și armată proprie. În schimb, au trecut printr-un proces accelerat de orientalizare, după cum a constatat și istoricul Tudor Dinu.
Este o epocă foarte interesantă care marchează, pe de o parte, într-o primă fază orientalizarea, căci înainte de fanarioți, cultura orientală era rar prezent la noi. De pildă, în piețele din București ajunseseră să se găsească toate deliciile Orientului. Dar apoi marchează și occidentalizarea incipientă, în bună măsură fanarioții fiind un vector al pătrunderii culturii mai întâi italiene și apoi franceze în Țările Române. Cercetarea mea a arătat printre altele că nu este adevărat că occidentalizarea începe după 1821. Iar fanarioții, care se informau despre civilizația occidentală, în primul rând, ca să aducă servicii de spionaj Înaltei Porți, permit și din acest motiv pătrunderea culturii occidentale la noi.
Obiceiurile și modele occidentale au păstruns timid, la început, și a fost influențată de faptul că țările române au constituit teatru de război pentru conflictele frecvente dintre Austria, Rusia și Turcia. Occidentalizarea a început odată cu prima ocupație austriacă de după 1789 și s-a intensificat prin venirea trupelor rusești staționate inclusiv la București. Nu erau însă primii străini stabiliți în capitala Țării Românești care, începând cu epoca fanariotă, a devenit un oraș cu adevărat cosmopolit. Străinii aceștia, deveniți treptat oamenii ai locului, au creat și specificul amestecat al orașului. De pildă, odată cu fanarioții, s-au stabilit aici din ce în ce mai mulți greci, dar comunitatea lor nu depășea 5%-10% din populația Bucureștiului. Numai că erau fie cărturari, fie demnitari, fie întreprinzători, negustori și meșteșugari și astfel se distingeau de restul populației, povestește istoricul Tudor Dinu. Cine erau ceilalți străini?
Este vorba mai întâi de evrei, o populație foarte dinamică, hărțuiți de populația creștină instigată de cler, dar protejați de domnii fanarioți. Ei contribuie fundamental la dezvoltarea economică a Bucureștiului, cu activitate în domeniul croitoriei, legătoriei de cărți, prelucrării metalelor. Mulți sunt bijutieri, dar și negustori. O prezență dinamică o reprezentau chiar și armenii ce puteau fi numiți în epocă și evrei creștini”, căci aveau obiceiuri asemănătoare și un fel similar de a face negoț. Extrem de numeroși erau și romii, denumiți în epocă drept țigani”. Aveau o contribuție importantă în activitățile grele la care românii nu se înhămau cum era, de pildă, prelucrarea metalelor, a fierului, dar și la culegerea aurului din apele Dâmboviței. De asemenea romii erau regii spectacolelor stradale în acea perioadă. Urșii lor țopăiau, iar muzica lor lăutărească încânta publicul din cârciumi. Am cercetat și comunitatea turcilor, dar ei erau puțin numeroși, căci privilegiile acordate Țării Românești nu permiteau să fie prezenți pe teritoriul țării decât un secretar turc al domnului cu echipa sa. El se numea Divan efendi”. Dar exista o fanfară domnească alcătuită din muzicieni turci, o poliție otomană, cea a beșliilor și mai existau câțiva negustori. Mult mai numeroși erau balcanicii, în primul rând cei creștini, căci pentru ei Bucureștiul era un adevărat Eldorado. Era foarte greu de pătruns în spațiul românesc, aveai nevoie de un fel de hârtie specială sau viză care se numea teșcherea și ea permitea intrarea pe pământul făgăduinței. Ei erau denumiți generic sârbi, dar printre ei, se aflau și albanezi. Sârbii”, adică popoarele sud-dunărene, de origine slavă, se ocupau mai ales cu legumicultura și cu prelucrarea pielilor. Pe străzile din centrul istoric, Lipscani și Gabroveni, făceau negoț mulți bulgari, de pildă.
Și tot în epoca fanariotă au început să se stabilească la București și alți germani în afara sașilor veniți din Transilvania. Ei au adus spiritul tehnic și ingineresc, iar apoi, treptat, a crescut și numărul francezilor aduși aici de boieri pentru a le da meditații particulare fiilor lor.
