Bucureștiul armenesc

Diversitatea etnică a Bucureștiului a fost consemnată de majoritatea celor care au trecut prin capitala Munteniei în decursul timpului. Pe lângă români, la București conviețuiau etnii balcanice, etnii central-europene și orientale.

Steliu Lambru, 09.06.2019, 12:14

Diversitatea etnică a Bucureștiului a fost consemnată de
majoritatea celor care au trecut prin capitala Munteniei în decursul timpului.
Pe lângă români, la București conviețuiau etnii balcanice, etnii
central-europene și orientale. Între acestea din urmă, o pondere semnificativă
o reprezentau armenii. Aceștia nu aveau o pondere numerică însemnată, ci una importantă
la nivelul elitelor care creionau tendințele și orientările vremurilor.
Bucureștiul armenesc a fost o realitate care a lăsat urme în mentalul colectiv
și în memoria topografică. La un kilometru est de punctul 0 al capitalei
României este Biserica armenească, în apropiere de ea se află și strada
Armenească, locul de unde începea cartierul uneia dintre cele mai traumatizate
populații din istorie. Cimitirul armenesc, odată la marginea de est a
Bucureștiului, este acum unde începe cartierul Pantelimon, unul dintre
cartierele Bucureștiului construite în anii 1970.

Un ghid
mai potrivit pentru Bucureștiul armenesc nu putea fi decât un armean. Este
vorba despre istoricul și jurnalistul Eduard Antonian, unul dintre cei mai
activi membri ai comunității armenești din București. De la el am aflat despre
primii armeni din București. Primele urme de
locuire datează din Evul Mediu când armenii au venit aici și au început
negustoria. Dar despre o comunitate armenească bine închegată putem vorbi pe
vremea negustorului Manuc. De altfel, el a făcut prima biserică armenească din
București, din lemn, pe locul unde se află actuala biserică armenească,
ridicată pe ruinele bisericii lui Manuc, în secolul 18, pe la 1760. Desigur că
o biserică nu putea fi construită dacă nu existau enoriași, dacă nu exista o
mahala armenească, dacă nu exista o școală. Cartierul armenesc din București
ține de la Biserica armenească până la Obor, pe întreaga Cale a Moșilor. Nu s-a
făcut niciodată o statistică, un recensământ, deci nu putem spune cu exactitate
numărul armenilor, dar putem spune că în București erau câteva mii. Începând cu
anul 1915, după genocidul armean din Imperiul otoman când au început să vină
armenii refugiați, comunitatea s-a mărit.

Comunitatea
armenească din București a fost una dinamică, a oamenilor cu o meserie și a
celor întreprinzători. Eduard Antonian. Armenii în majoritate erau mici meșteșugari, se ocupau cu negoțul, cu
schimbul de bani. Erau potcovari, șelari, cizmari. Vindeau carne, erau
măcelari. Vindeau carne armatelor, o duceau către turci. Veneau alți negustori,
care la rândul lor aveau contracte cu armata turcă, și luau carne de aici.
Armenii la rândul lor luau pielea vitelor din care se făcea echipament militar
precum cizme, ranițe, saci de la armenii din Gherla, care erau cei mai mari
crescători de animale din zonă. Armenii din Gherla, la rândul lor, aprovizionau
și armata austriacă. Armenii dădeau și pe caiet, adică pe datorie. Vindeau
mai mult și mai ieftin și de aceea au fost urâți de concurența evreiască și
grecească. Acesta a fost succesul afacerilor armenești. Tradiția aceasta s-a
păstrat până la venirea comuniștilor.

Bucureștiul
armenesc însemna mai ales cartierul unde locuiau armenii. Viața cotidiană a
armenilor bucureșteni este redată din propriile amintiri dar și din documentele
epocii de Eduard Antonian. Cartierul
armenesc a fost foarte bine sistematizat, erau acele case-vagon, eu am
copilărit într-o astfel de casă, tocmai pe Calea Moșilor. Se aduna acolo
întreaga familie. Unde am copilărit eu au trăit cei trei frați Antonian cu
familiile lor, cu neveste și copii. Mai era și o sumedenie de veri și neamuri.
Se strângeau toți în curtea mare și se făceau mese mari, atmosfera era de
neuitat. Toți vecinii se cunoșteau între ei, își beau cafeaua de dimineață,
duminica se strîngeau și se duceau întâi la biserică și după aceea la cimitirul
armenesc. Era o comunitate foarte unită, se ajutau foarte mult între ei.

Unul dintre cei mai mari antreprenori
din istoria României a fost armeanul Emanuel Mârzaian, cunoscut ca Manuc-bei,
în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Om de afaceri și diplomat, Manuc a
ajuns în cele mai înalte sfere ale puterii în Imperiul otoman și Rusia. Rolul
lui în apariția unui centru al afacerilor în București a fost esențial. Eduard
Antonian. Când s-a făcut
Hanul lui Manuc, în 1809, el avea acolo o mică piață și oferea spațiu pentru
prăvălii. Armenii erau scutiți de taxe, nu plăteau chirie pe acele dughene,
totul gravita în jurul Hanului lui Manuc. Relațiile cu majoritatea românească nu
au fost tensionate, armenii au fost considerați întotdeauna integrați, nu au
ridicat niciodată niciun fel de problemă. Bucureștenii i-au fost foarte
recunoscători lui Manuc deoarece a sistematizat toată zona aceea a Centrului
Vechi prin construirea hanului. Să nu uităm de invazia turcă de la începutul
secolului al 19-lea când Manuc a luat toate familiile negustorilor care erau în
jurul lui și le-a găzduit la el în han. A închis porțile și turcii n-au putut
intra. Manuc a adus un element de civilizație în Bucureștiul de altădată. Era
ceva de admirat dacă te vedea lumea bună plimbându-te în jurul Hanului lui
Manuc. Terenul pe care a fost construit Hanul lui Manuc i-a fost vândut
acestuia de voievodul Ghica la un preț modic pentru că Manuc îi promisese că va
reface toată acea zonă.

Urmele
Bucureștiului armenesc de azi se văd mai puțin ca în trecut, dar unele sunt
încă acolo. Orașele se transformă și vremurile se schimbă și nici capitala
României nu stă în loc.