Biserica românească din Ierihon
Lumea creștină a avut mereu atenția îndreptată către locurile sale sfinte din Orient și a construit așezăminte pentru cei care trăiau acolo și pentru pelerini.
Steliu Lambru, 25.02.2024, 11:00
Lumea creștină a avut mereu atenția îndreptată către locurile sale sfinte din Orient și a construit așezăminte pentru cei care trăiau acolo și pentru pelerini. Acolo unde scrierile sfinte menționează prezența lui Isus Christos cum ar fi Nazaret, Betleem, Ierihon, Ierusalim, creștinii au ridicat biserici și mănăstiri. Nici creștinii ortodocși români nu au făcut excepție de la regulă.
Una dintre bisericile române din Țara Sfântă este cea din Ierihon, cel mai vechi oraș din lume. Arheologii au aproximat că Ierihonul a fost fondat în jurul anului 9500 înainte de Christos, în jurul unei surse de apă din deșertul de piatră al Iudeii. De atunci, lunga și complicata istorie a Ierihonului s-a scris din punctul de vedere al celor care l-au stăpânit și din al acelora pentru care conta semnificația religioasă. Istoria bisericii române din Ierihon începe în 1988, când apare ideea unui așezământ monastic. Însă construirea propriu-zisă avea să înceapă la finele anilor 1990 și, după 15 ani, în 2014, o mănăstire ortodoxă română apărea în peisajul urban local.
Arhitectul și profesorul universitar Sorin Vasilescu este autorul proiectului bisericii române din Ierihon. El a povestit începuturile mănăstirii române din cel mai vechi oraș din lume, una mult-așteptată.
„Un miracol a făcut ca și noi, românii, să putem avea o biserică în Ierihon. Toate daniile noastre spre Țara Sfântă au fost deturnate de biserica greacă. Practic, nu avem nimic, deși multe dintre prezențele creștine din Țara Sfântă au fost întreținute pe banii principilor români, ca să nu mai vorbim de închinările de mănăstiri. Aproape toate mănăstirile erau închinate și-și dădeau obolul pentru ca viața creștină să poată exista. Miracolul a fost că niște pelerini români, plecați la începutul secolului 20, s-au împământenit la Ierihon și acolo au avut o proprietate. Fiul acestor coloniști români de prin Bârlad a primit mesajul părinților lui: atunci când vei pleca și tu, să nu le lași grecilor proprietatea noastră, ci să o dai Bisericii noastre.”
Astăzi, admirarea incintei și a tuturor dependințelor din care este format așezământul nu lasă să se vadă dificultățile de pe parcurs. Una a fost legată de integrarea proiectului în amplasamentul său. Sorin Vasilescu.
„Problema este extrem de complicată pentru un arhitect care trebuie să construiască într-o lume totalmente diferită de a lui. Cum trebuie să construiești? Trebuie să te gândești la a face un implant, ca un transplant de organe, din lumea ta în lumea în care te-ai dus? Sau trebuie să găsești elementele care să îmbuneze acest implant? În principiu, arhitectul trebuie să fie respectuos față de locul unde își implantează creația. Și atunci, una dintre idei a fost să facem totul din piatră. Nimic mai onorabil pentru gândul unui arhitect că doar se vorbește atât de mult despre calitatea pietrei. Piatra perenă nu reprezintă relativitatea ci durabilitatea în absolut.”
A doua dificultate, a spus Sorin Vasilescu, a ținut de tendințele artistice ale timpului actual și de cum pot fi ele armonizate cu tradiția arhitecturii bizantine.
„Apoi, a existat o a doua chestiune extrem de dificilă: cum trebuie să fie stilistic o biserică începută în secolul 20, care trebuie să fie valabilă pentru lumea secolului 21? Este o întrebare extrem de dificilă. La ea, arhitecții din lumea occidentală, fie ei catolici sau reformați, au avut un răspuns categoric. Câteva dintre realizările unor nume de referință din istoria arhitecturii sînt realizări de spații sacre moderne. Una dintre capodopere este considerată capela de la Ronchamp din Franța a lui Le Corbusier, iar o altă capodoperă este biserica de pe autostradă a lui Michelucci. Problema este mult mai complicată în lumea orotdoxă unde ideea de tradiție este una pe de-o parte restrictivă. Dar, pe de alta, dacă știi să înțelegi restricțiile care se pun în numele tradiției, tradiția se poate dezvolta în alt orizont.”
Pe o suprafață de 3.000 de metri pătrați, mănăstirea română din Ierihon are o intrare monumentală, cu un turn-clopotniță deasupra. Ea mai cuprinde o casă arhierească, o clădire pentru cazarea pelerinilor, locuințe pentru călugări, o clădire a stăreției și, bineînțeles, biserica, punctul central al ansamblului. Aproximativ de mărimea bisericii Kretzulescu din București, adică 15 metri înălțime, 10 metri lățime și 20 metri lungime, biserica respectă tradiția arhitecturii din lumea bizantină, așa cum a descris-o succint Sorin Vasilescu.
„În această lume, elementele formale au o proprie devenire și tot efortul creator ajunge să se concentreze spre o formă care se numește cruce greacă înscrisă. Într-o biserică formată dintr-o intrare, un pronaos, un naos și spațiul dedicat altarului, în naos, din motive și constructive și simbolice, apar patru stâlpi care în plan determină un pătrat. Pe acești stâlpi, pe acest pătrat, trebuie așezată o turlă care este în principiu un cerc. A așeza pe un pătrat un cerc nu este ceva ușor. Gândirea lumii romane și apoi a celei de răsărit a făcut posibilă această operațiune.”
Ansamblul monastic românesc de la Ierihon este un reper pentru pelerinii care ajung în Țara Sfântă. El are o puternică încărcătură spirituală pentru toți cei care sunt în căutarea lui Dumnezeu.
