Arhitectură și istorii de familie

În București, primele clădiri moderniste apar în anii 1920, mai exact în 1926, când arhitectul Marcel Iancu proiectează prima sa clădire: imobilul Herman Iancu, situat în fostul Cartier Evreiesc din capitală.

Christine Leșcu, 19.01.2020, 12:21

În București,
primele clădiri moderniste apar în anii 1920, mai exact în 1926, când
arhitectul Marcel Iancu proiectează prima sa clădire: imobilul Herman Iancu,
situat în fostul Cartier Evreiesc din capitală. Rămăsă în picioare până azi
într-o zonă unde regimul comunist a dărămat și a modificat masiv, este o
clădire cu etaj, de tipul block-house, construită de arhitect pentru tatăl său.
Este primul proiect în care preocupările moderniste ale lui Marcel Iancu sunt
vizibile, deloc surprinzător pentru un tânăr care, în 1916, la cabaretul
Voltaire din Zurich, împreună cu poeții Tristan Tzara și Hugo Ball și artistul
plastic Hans Arp, fonda mișcarea Dada, geneza tuturor mișcărilor artistice
avangardiste și înnoitoare din secolul XX.

Marcel Iancu venise să studieze în
Elveția în 1914, împreună cu fratele său, Iuliu. Mai întâi, a studiat
matematica şi chimia la Universitatea din Zurich, pentru ca în 1915, să fie
admis la Şcoala Politehnică la cursul de arhitectură. Artist complex care, în
cadrul mişcării Dada, s-a remarcat ca grafician şi ilustrator al publicaţiilor
avangardiste, Marcel Iancu a fost şi pictor, şi sculptor. Reîntors în
Bucureşti, în anii 1920, el a proiectat o serie de clădiri moderniste ai căror
comanditari erau exponenţi ai noii burghezii interbelice. Într-o capitală
dominată pe atunci de arhitectura ecclectică, clădirile lui Marcel Iancu au reprezentat
un prim pas spre înnoire. În total, arhitectul a proiectat în Capitală 26 de imobile, din care azi mai
rezistă 20. Dintre acestea, una se mai află încă în zona istorică a
Bucureştiului, în apropierea Foişorului de Foc, un turn de pompieri, odinioară cea
mai înaltă construcţie din oraş. Imobilul a fost şi rezultatul amiciţiei dintre
arhitect şi viitorul istoric al religiilor, Mircea Eliade, care, în interbelic,
era liderilor tinerei generaţii de scriitori şi artişti care aveau să
revoluţioneze cultura română după Unirea din 1918.

Marcel Iancu l-a proiectat
pentru sora lui Eliade, Corina Alexandrescu, la puţin timp după căsătoria ei.
Astăzi, casa aparţine fiului acesteia, Sorin Alexandrescu, semiotician şi
profesor universitar, care recent a acordat un interviu chiar în această casă.
Sorin Alexandrescu. Este casa care a aparținut părinților mei.
Este o casă cu parter și două etaje. Este casa în care m-am născut. După cum se
vede din organizarea spațiului, această cameră n-avea peretele despărțitor care
există acum, căci era o cameră de trecere pentru diverșii chiriași pe care ni
i-a impus regimul comunist, căci pe vremea aceea aveai dreptul doar la un
spațiu locativ de 8 metri pătrați de persoană. Dacă aveai ceva mai mulți, ți se
impuneau chiriași. Unii treceau prin camera mea ca să ajungă la baie sau la
bucătărie. Cu noi mai stăteau două familii de chiriași. Rezultatul a fost că
atunci când m-am căsătorit prima oară, am plecat, căci nu puteam să stau cu
soția într-o cameră de trecere. Curând după aceea, au plecat și părinții

Sorin
Alexandrescu avea să emigreze în anii 1970 în Olanda unde, până la pensionare,
a fost profesor la catedra de limba română din cadrul Universităţii din
Amsterdam. După Revoluţia din 1989, s-a întors în România şi a reuşit să-şi
recupereze proprietatea care, între timp, fusese naţionalizată de regimul
comunist. Sorin Alexandrescu. N-am mai știut nimic de această casă până la
Revoluție când m-am întors în țară. Am aflat că-ți puteai recupera casa, dacă
făceai o cerere argumentată. A urmat un proces extrem de rapid. Prin urmare am
recâștigat casa. Le-am spus chiriașilor că pot locui în continuare acolo,
plătind aceeași chirie simbolică pe care o plăteau către stat. Până la urmă,
s-au mutat toți, pe rând, fără să-i oblig. După aceea, am renovat toată casa și
am închiriat partea de sus. Au mai trecut câțiva ani și am mai făcut câteva
reperații, ultima încheindu-se în urmă cu câteva săptămâni. Momentan, situația
stă în felul următor: pentru parter și demisol, unde am locuit eu, am încheiat
un contract de comodat cu Universitatea București prin care le-am cedat
spațiul. Iar aici se țin cursuri în cadrul Centrului de Excelență în Studiul
Imaginii. Pe lângă sala pe care o avem la Facultatea de Litere, avem și acest
spațiu. Prin urmare, sunt foarte bucuros nu doar pentru că am recăpătat în
proprietate casa, dar și pentru că o pot folosi pentru studenți, în colaborarea
cu Universitatea care este mereu în criză de spațiu, odată cu creșterea
numărului de studenți

Deşi valoarea
imobilului proiectat de Marcel Iancu este cunoscută, nu a fost încă declarată
clădire de patrimoniu, lucru care, însă, se va întâmpla cât de curând, ne
asigură Sorin Alexandrescu. Nu am făcut încă încercarea de a obține
acest titlu pentru simplu motiv că trebuia, mai întâi, să termin reparațiile.
Sper ca de acum încolo să nu mai fie nevoie de nimic și să pot cere
recunoașterea clădirii în conexiunea cu moștenirea simbolică lăsată de Marcel
Iancu. Mama l-a angajat pe Marcel Iancu pentru realizarea casei, fiindcă i-a
fost recomandat de Mircea Eliade cu care era foarte bun prieten. Mama era
foarte tânără pe atunci, nu cunoștea niciun arhitect, iar fratele ei i-a
recomandat unul cu care era coleg de generație. În curând, pe casă va apărea și
o placă cu numele lui Marcel Iancu

În anii 1940, când persecuţiile antisemite s-au înteţit
în România, Marcel Iancu a emigrat. De-a lungul anilor a devenit un arhitect
celebru în Israel unde a fondat colonia artistică Ein Hod din Haifa şi unde i-a
fost decernat cea mai înaltă distincţie culturală a s a ţării: Premiul Israel.
A murit la 88 de ani, în 1984.